2. Hobby-urile lui devin automat hobby-urile tale! Brusc realizezi că de când te ştii ţi-au plăcut cursele de maşini şi meciurile de fotbal, colecţiile ridicole de maşinuţe şi berea băută în cele mai dubiose localuri, petrecerile zgomotoase şi bancurile proaste!

3. Tu eşti tot timpul în formă! Niciodată tu nu eşti obosită, niciodată tu nu ai nervi, niciodată tu nu ai probleme, niciodată tu nu transpiri!

4. El trebuie să aibă tot timpul 2 probleme! Dacă nu le are, tu trebuie să i le creezi diplomatic şi să i le rezolvi elegant. Exemplu: “Am impresia că eşti un pic răcit … sau un pic stresat de la serviciu …” şi imediat, cu râvnă şi devotament, te apuci de ceaiuri, de sandwichuri şi de masaj.

5. El trebuie să aibă dreptate tot timpul! Indiferent câte aberaţii s-ar putea să auzi la un moment dat, nu trebuie decât să rosteşti drăgălaş, privindu-l direct în ochi: “Ai dreptate, aşa e …” sau pentru a varia: “E super cum te-ai hotărât TU să facem!”

6. Tu trebuie să renunţi pentru această scurtă perioadă de timp la următoarele:

• Să îţi bârfeşti prietenele. Dimpotriva, trebuie să le lauzi în faţa lui cât mai mult.

• Să te uiţi la seriale gen “Fetele Gilmore”.

• Să boceşti cand vezi luna plină.

7. Numai el are dreptul să vorbească! Lasă-l, lasă-l şi pe el câteva luni să vorbească şi împuşti doi iepuri cu această ocazie:

În primul rând, ai ocazia să afli o groază de lucruri despre el, lucruri care îţi vor folosi mai târziu (vezi regula opt!), iar în al doilea rând o să creadă că a găsit acea piatră rară … fii sigur că se va lăuda: “E prima tipă care ştie să şi asculte, nu doar să tăcăne ca o moară stricată!”

8. Amănuntele pe care le-ai aflat despre el, transformă-le în arme! Ale tale! Exemplu: Ştii că este gelos, lasă-l să înţeleagă că Radu ar fi vrut să te invite în oraş, dar l-ai refuzat pentru el, desigur.

9. Tu le ştii pe toate! Tu eşti întruchiparea perfecţiunii şi îi poţi rezolva orice problemă!

10. Dacă poţi răspunde la aceste 2 întrebări cu toată sinceritatea, acest Decalog este creat special pentru tine!

• Eşti sigură că, pentru câteva luni, poţi să o întruchipezi pe această minunată prinţesă Barbie?

• Merită?

2. Răi cu proştii, dar şi mai răi cu inteligenţii care joacă benevol rolul de proşti.

3. Lucizi cu orice preţ, chiar dacă vom avea aerul că fluierăm în biserică.

4. Să nu iertăm greşelile noastre sub motiv că au mai fost săvârşite şi de alţii.

5. Să nu luăm autoritatea de moment drept valoare incontestabilă.

6. Să discutăm cu clasicii ca şi cum de-abia ar fi debutat.

7. Să nu-i scărpinăm în coarne pe debutanţi doar pentru meritul debutului.

8. Să ne certăm cu criticii literari când n-au dreptate.

9. Să demolăm bisericuţele literare.

10. Să ne demolăm pe noi înşine când dăm greş.

1042 – Se naşte Eudes de Chatillon. Devine călugăr clunisian la 23 de ani, este numit ulterior episcop în Italia de către papa Grigore al VII-lea. Eudes devine pontif la 47 de ani, luându-şi numele de Urban al II-lea, poziţie pe care o va ocupa până la moartea sa în 29 iulie 1099.

2. Ca să rămâi în minţile oamenilor lasă ceva măreţ ce va dăinui peste veacuri!

Urban al II-lea este recunoscut în istorie prin lansarea Primei Cruciade împotriva musulmanilor din Ierusalim, dar şi prin apriga susţinere a reformei gregoriene. Urban al II–lea  declara că modelul monahal al slujitorilor lui Hristos nu are nimic în comun cu opulenţa şi corupţia în care vieţuiau majoritatea episcopilor dar şi a regilor.

3. Pune suflet în proiectele tale!

Atât de tare l-a afectat căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, că la două săptămâni a decedat, probabil în urma unei comoţii cerebrale.

4. Să aperi Europa!

Foarte curând noul suveran pontif intră într-un conflict deschis cu împăratul Germaniei, Henric al IV-lea, regele Angliei, William cel Roşcat dar şi cu regele Franţei. Monarhii laici sunt excomunicaţi pe rând, puterea regală devenind din ce în ce mai redusă.

Încep războaiele feudale pentru teren şi extinderea dominaţiei, însă papalitatea invocă „Armistiţiul Domnului” şi cere Pacea între slujitorii Mântuitorului. Întrucât revoltele populare, expediţiile înarmate şi luptele de culise pentru putere între unii clerici şi marii feudali se înteţesc şi ameniţă echilibrul economic, politic şi social, episcopii formează ordine cavalereşti care să-i apere împotriva atacurilor armate. Se dezvoltă conceptul de luptă spirituală, însă violenţele fizice sunt greu de stăpânit, astfel încât, Urban al II-lea caută strategii de a canaliza această uriaşă energie distructivă în afara graniţelor creştinităţii.

Un canon al Conciliului de la Clermont: „Pentru oricine va lua drumul Ierusalimului să elibereze Biserica Domnului, cu condiţia să o facă din pietate şi nu pentru a dobândi onoare, sau bani, această călătorie îi va fi socotită drept penitenţă”.

Urban spera că aceste demersuri vor canaliza violenţele bandelor înarmate în afara spaţiului creştin şi că poate dă un scop nobil pornirilor însetate de sânge prin eliberarea teritoriilor considerat sfinte de către moştenitorii imperiului roman creştinat de Constantin cel Mare.

5. Să minţi cu tărie, scopul scuză mijloacele!

Conform istoricului francez Foucher de Chartres, papa Urban al II-lea ar fi spus: „Cât despre cei care vor pleca în acest război sfânt – dacă îşi vor pierde viaţa, fie pe drum, pe uscat, traversând mările, fie luptând cu păgânii – toate păcatele lor vor fi iertate pe loc“.

Este interesant de menţionat că până atunci, Biserica îi considera pe toţi cei care vărsau sânge ca fiind „iremediabil pângăriţi”. Crezând cu tărie în perceptele lui Hristos, printre care „să nu ucizi” , primii creştini din Imperiul Roman, refuzau până şi serviciul militar. Uite că inovaţiile papei Urban al II-lea au fost primite cu braţele deschise de către cavaleri!

6. Să te foloseşti de lupi, îmbrăcându-i în oi!

În faţa ameninţărilor barbare, Sf. Augustin ( 354-430) definea războiul ca fiind just în termenii defensivi şi fără patimă sau lăcomie. Odată cu creştinarea războinicilor de origine germanică a fost greu de implementat un concept prea pacifist aşa că nu a putut fi „îmblânzit” cultul violenţei.

În zorii Evului Mediu încă se mai purta o luptă ideologică între conceptele de religie a păcii şi a iubirii împotriva meseriei armelor. Urban găseste o cale foarte inteligentă de a transforma instinctele războinicilor în natura superioară a „adevaraţilor cavaleri”, pe care doreşte să-i transforme din tâlhari şi mercenari în „milites Dei”, soldaţi ai Domnului.

7. Să ai tot timpul un plan secret!

Papa Urban al II-lea urmărea şi un plan secret. Bazându-se pe slăbiciunea armatelor bizantine măcinate în războaiele cu perşii şi turcii, el spera ca seniorii occidentali, odată deveniţi victorioşi să poată readuce biserica orientală sub steagul unic al papalităţii.

Teritoriile Siriei şi Palestinei, aflate sub dominaţia bisericii bizantine se vor confrunta curând cu o nouă viziune occidentală asupra războiului sfânt. Ortodocşi, încă aflaţi sub învăţăturile primilor creştini din Egipt, nu considerau că vărsarea de sânge poate fi pe placul celui care spusese „Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi!”, dar legaţii pontificali reuşesc în chip magistral să-i convingă de justeţea eliberării locurilor sfinte de sub dominaţia păgână.

Sub aceste auspicii se formează miliţiile călare. Se ridică la rangul de cavaler postulanţii care vor să-l slujească pe Hristos. Ritualul era de origine germanică şi era compus din binecuvântarea spadei şi din petrecerea unei nopţi în faţa altarului.

8. Dacă închizi ochii, nu vezi, deci nu există!

Bătălia pentru Oraşul Sfânt a fost deosebit de sângeroasă. Armatele cruciate nu au avut milă pentru apărătorii cetăţii şi nici pentru femei, bătrâni şi copii. Un cronicar anonim notează: „Toţi erau ucişi şi spintecaţi, până la Templul lui Solomon. Acolo a urmat un asemenea măcel, încât ai noştri călcau până la glezne în sânge“.

După negocieri, intrigi şi lupte interne duse între cruciaţi pentru a vedea cui îi va reveni misiunea de a păzi oraşul, Godefroy de Bouillon primeşte titlul de protector al Sfântului Mormânt.

9. Să nu le greşeşti bizantinilor. Aceştia nu uită şi nu iartă!

Urban al II-lea, care încă era călugăr la Cluny, trebuie să-i fi auzit pe pelerini povestind cum turcii selgiucizi, după nişte devastări înspăimântătoare, smulseseră Imperiului Bizantin vechiul pământ creştin al Armeniei. În curând, la el avea să ajungă o veste mai cumplită, cea a dezastrului de la Malazgerd.

Un ultim soldat energic, împăratul roman Diogene, tocmai urcase pe tronul Bizanţului. În primăvara lui 1071, cu o sută de mii de oameni, printre care numeroşi mercenari germani, a intenţionat să elibereze Armenia de sub stăpânirea turcilor.

Conducătorul turcilor, Alp Arslan, “leul robust”, al doilea sultan din dinastia selgiucidă, i-a ieşit în întâmpinare. Ciocnirea a avut loc lângă Malazgerd, la nord de Lacul Van, pe 19 august 1071. În această zi decisivă, romanul a fost trădat de locotenenţii săi. Rămas singur cu o mână de fideli, el s-a apărat eroic până când, rănit, căzut de pe calul care îi fusese ucis, a fost făcut prizonier şi dus în faţa lui Alp Arslan, care, de altfel, l-a tratat onorabil.

Bizantinii, în schimb, nu au putut suporta umilinţa, iar când a fost eliberat, i-au scos ochii. Înfrângerea de la Malazgerd, prea puţin menţionată în manualele noastre, a fost unul dintre cele mai mari dezastre ale istoriei europene. Bizantinii vor totul sau nimic şi nu-i iartă pe cei ce promit un lucru şi nu-l duc la îndeplinire!

10. Când nu sunt lucrurile tale, dă-le oamenilor că nu te doare mâna!

Trebuie menţionat, că papa Urban al II-lea, urmărea să satisfacă nu numai aspiraţiile spirituale ale cavalerilor, dar şi patimile lor ceva mai pământene. Conform altor surse istorice, confirmate de Robert Moine, martor direct al discursului de la Clermont, pontiful a spus: „Luaţi drumul Sfântului Mormânt, smulgeţi ţinutul din mâinile acelor popoare cumplite şi supuneţi-l puterii voastre. Dumnezeu i-a dat lui Israel în proprietate acest ţinut despre care Scriptura spune ; Iersualimul îi este centru, iar teritoriul lui, mai fertil decât toate celelalte, oferă ca să spunem aşa, deliciile altui paradis…“.

Aşadar, cu alte cuvinte papa le sugerează cavalerilor că pot deveni proprietarii de drept ai pământurilor eliberate de musulmani. Pe fondul creşterii demografice a populaţiei occidentale, această oportunitate nu le putea scăpa marilor seniori feudali. Orientul devine astfel „paradisul” terestru pentru cei sărci în Ocident, care odată veniţi aici vor deveni bogaţi. A contat şi faptul că moştenirea nobiliară în Europa Vestică îi revenea doar primului născut, ceilalţi fraţi trebuind să aştepte o ocazie pentru a se face remarcaţi şi primiţi în ordine cavalereşti.