Nu trebuie să ne îndoim de existenţa blestemului. Dacă avem rugăciuni pentru înlăturarea lui, înseamnă că el există. În rugăciunea de la înmormântare, preotul sau episcopul spune: “şi dacă a căzut robul tău acesta sub blestemul tatălui său, al maicii sale sau sub blestemul său … iartă-l pe acesta prin mine şi nevrednicul robul tău” (Molitfelnic). Din aceste cuvinte reiese că blestemul poate prinde viaţă si atunci când omul se blesteamă pe sine însuşi.
Dacă auzim că cineva ne-a blestemat, nu trebuie să cădem în disperare. Blestemul poate prinde rădăcini doar în omul care nu este unit cu Hristos. Dacă blestemul ar rodi în orice om, chiar şi în cel ce s-a unit cu Hristos, ar însemna că diavolul este mai puternic decât Dumnezeu. Ori acest lucru este neadevărat, căci nu poate creatura să fie superioară Creatorului.
Blestemul a fost considerat de ştiinţa modernă ca făcând parte din credinţa popoarelor primitive. Se pierde din vedere că Scriptura ne descoperă că însuşi Dumnezeu a blestemat. Mai întâi l-a blestemat pe şarpe pentru că i-a ispitit pe Adam şi pe Eva, apoi a blestemat şi pământul în care aveau să trăiască oamenii după cădere: “Blestemat să fie pământul din pricina ta! În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facerea: 3,17-19). Blestemul asupra omului este dat pentru prima dată asupra lui Cain, după ce acesta l-a ucis pe fratele său Abel: “…blestemat eşti tu de pământul care şi-a deschis gura să primească sângele fratelui tău … Pribeag şi fugar vei fi pe pământ!” (Facerea: 4, 9-12). Precizam că uciderea semenului aduce blestemul şi nu neascularea faţă de porunca dată de Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Sfinţii Părinţi mărturisesc că cel mai uşor lucru pe care îl poate face omul este să se mântuiască, pentru că acesta este potrivit firii. Dar din cauza păcatului, ni se pare că mântuirea este cel mai greu lucru de realizat. Aşa ne putem explica de ce omului îi este mai uşor să facă rău şi să blesteme. E bine să ne amintim neîncetat că a binecuvanta este firescul omului.
Potrivit cu planul creaţiunii, Dumnezeu a predestinat pe toţi oamenii la fericirea cea veşnică (Matei 25. 34; I Cor. 2, 9; Evrei 11. 16) însă nu necondiţionat, ci condiţionat şi anume, ca fiecare om să lucreze conştient şi liber cu harul dat lui în chip gratis, conform cu legea Domnului, fiindcă El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la conştiinţa adevărului (I Tim. 2,4; II Tini. 1,9; I Petru l, 5). Cei ce întrebuinţează rău voinţa lor şi nu voiesc să colaboreze cu harul şi legile Domnului, se predestinează singuri la osânda dreptăţii dumnezeieşti, care a fost gătit diavolilor şi îngerilor lui (Matei 25,46; I Tes. 5, 9).
“Mult înrăiţii eretici zic, că Dumnezeu predestinează pe unii la slavă şi osândeşte pe alţii, fără a ţine seama de faptele celor predestinaţi şi osândiţi, însă această afirmaţie este o nelegiuire … Dumnezeu nu răpeşte facultatea de a voi sau a nu voi, de a asculta sau de a nu asculta de Dânsul … El nu are nici o legătură cu faptele cele rele ale omului, ci El voieşte deopotrivă mântuirea tuturor fiindcă ştim că la El nu este părtinire (Rom. 2, II). Mărturisim că toţi cei ce s-au făcut vase ale pierzării, prin voinţa lor înrăită şi inima lor nepocăită, pe bună dreptate cad la osândă. Niciodată să nu zicem că Dumnezeu este cauza osândirii veşnice, El, care arată că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7) … Pe cei ce învaţă astfel îi declarăm că sunt mai răi decât cei vestiţi în nelegiuire, şi-i supunem anatemei veşnice”. Pavăză Ortodoxă, Dec. III.
În budism, morala (sila) implică vorbirea corectă, acţiunile corecte, precum şi mijloacele de trai corecte. Conduita morală este un stadiu de dezvoltare care conduce un individ pe calea de progres spiritual, culminând cu înţelepciunea sau cu iluminarea.
Timpul este ciclic; reîncarnare este inevitabilă în cazul în care un budist nu a devenit pe deplin luminat prima dată. Urmând codul moral sunt eliminate distragerile ce ar împiedica iluminarea. Ideal ar fi ca orice budist să poată stinge flacăra dorinţei umane, atingând dezlipirea de sine, astfel încât renaşterea să nu se producă, iar Nirvana, ca scop ultim, să fie atinsă.
Cele zece porunci (de dragul comparaţiei învăţăturilor budiste cu cele iudeo-creştine):
1. Thou shalt NOT take another’s life.
2. Thou shalt NOT take that which is not given.
3. Thou shalt NOT engage in sexual misconduct.
4. Thou shalt NOT engage in false speech.
5. Thou shalt NOT use intoxicants.
6. Thou shalt NOT eat after midday.
7. Thou shalt shun worldly amusements.
8. Thou shalt NOT adorn with ornaments and
perfumes.
9. Thou shalt NOT sleep on high or luxurious beds.
10. Thou shalt NOT accept gold or silver
Primele cinci porunci, panca-sila, urmează să fie respectate de către călugări şi mireni deopotrivă. În ceea ce priveşte porunca a treia, abaterea sexuală nu este cu nimic mai puţin decât celibatul pentru un călugăr, şi cu nimic mai puţin decât o normă socială acceptată, cum ar fi adulterul, pentru oricine altcineva. În mod normal, toate cele zece porunci sunt urmate numai de către călugării budişti şi de către călugăriţe.
