Decalog Urban

Never had a Catholic missionary knocking on your door? That could soon change. Pope Benedict XVI, lamenting “the eclipse of a sense of God” in Europe and North America, has launched plans to “re-evangelize” the West. The newly created Pontifical Council for New Evangelization will aim to reinvigorate Catholicism in wealthy countries, the pontiff says.

The new body will be active in countries suffering from ” a progressive secularisation of society,” Benedict said. Vatican-watchers expect an Italian archbishop to be named as head of the council. Catholic congregations in the West have plummeted in recent years as followers revolted by the steady stream of abuse scandals have turned turn away from the church.

Papa Benedict XVI a cerut “eforturi urgente şi concertate internaţionale” pentru a rezolva tensiunile şi a pune capăt vărsării de sânge din Orientul Mijlociu.

La capătul unei vizite de trei zile în Cipru, pontiful celebrat slujba de duminică lângă capitala Nicosia. Benedict arăta că se va ruga pentru creştinii din Orientul Mijlociu care suferă din cauza credinţei lor.

Un document publicat de Vatican susţine că în rândul comunităţii internaţionale se ignoră situaţia creştinilor din Orientul Mijlociu. Documentul mai arată că războiul din Irak, conflictul israeliano-palestinian, instabilitatea politică din Libab au forţat mii de persoane să plece din regiune.

Documentul de lucru al Vaticanului referitor la Orientul Mijlociu va fi prezentat la Roma, în octombrie, în timpul întâlnirii a 253 de episcopi- sinod.

Pontiful s-a întâlnit sâmbătă cu preşedintele cipriot Dimitris Christofias, dar şi cu liderul minorităţii cipriote musulmane.

Preşedintele Christofias a denunţat invazia turcă din 1974 a Ciprului de nord şi a cerut comunităţii internaţionale pentru a presa Turcia să pună capăt invaziei.

Papa Benedict nu a vizitat partea controlată de Turcia în Cipru.

Insula este despărţită între sudul cipriot grec şi nordul cipriot turc. Ciprioţii greci au acuzat nordul turc că au distrus bisericile ortodoxe sau că le-au transformat în magazine şi restaurante. Turcii acuză că grecii au distrus mosheele din sud.

Papa şi-a mai exprimat speranţa că creştinii din regiune vor trăi în “pace şi armonie cu vecinii evrei şi musulmani.” De asemenea, documentul Vaticanului arăta că “într-o regiune unde adepţii celor trei religii monoteistice au trăit împreună timp de secole, creştinii trebuie să îşi cunoască bine vecinii musulmani şi evrei dacă se doreşte colaborarea cu ei în domeniul religiei, interacţiunii sociale, culturii pentru binele societăţii” .

Documentul mai subliniază obstacolele la acest scop.

Referindu-se la islamul radical, se arată că “aceste curente extremiste, ce prezintă o ameninţare pentru creştini, evrei şi musulmani, cer acţiune comună.”

Mai mult, se arată că “ocupaţia israeliană a teritoriilor palestiniene creează dificultăţi în viaţa de zi ce zi, inhibând libertatea de mişcare, economia şi viaţa religioasă” .

Papa Benedict XVI declara că violenţa din timpul raidului israelian asupra flotilei umanitare pentru Gaza l-a lăsat cu “inima grea.”

“Violenţa nu rezolvă disputele, ci creşte consecinţele lor tragice şi generează mai multă violenţă,” arăta Papa la sfârşitul audienţei sale din piaţa San Pietro din Vatican .

“Cu mare trepidaţie am urmărit tragicele evenimente ce s-au produs lângă Fâşia Gaza. Simt nevoia să îmi exprim condoleanţele mele din inimă pentru aceste evenimente dureroase, ce îngrijorează pe ce care doresc pacea în regiune” .

Trupe de comando israeliene s-au urcat la bordul flotilei umanitare pentru Fâşia Gaza, iar în urma atacului nouă pasageri au fost ucişi, ceea ce a declanşat un protest internaţional.

Armata israeliană a acuzat activiştii de pe vase că au provocat vărsare de sânge prin atacarea soldaţilor săi când s-au urcat la bord.

“Fac apel la cei care au responsabilităţi politice, locale sau internaţionale, să caute fără încetare doar soluţii prin dialog, pentru a asigura poporului cele mai bune condiţii de viaţă, armonie şi serenitate,” arăta papa.

Un document al Vaticanului care a ajuns în posesia presei califica ocuparea israeliană a teritoriilor palestiniene ca fiind “o nedreptate politică” .

Ocuparea este “o nedreptate politică impusă palestinienilor ,” arăta Instrumentum Laboris, document de lucru al apropiatului sinod al episcopilor pe marginea Orientului Mijlociu, care este sub embargo până duminică, când Papa Benedict îl va prezenta în timpul unei vizite în Cipru.

Cesare s-a născut într-o frumoasa zi de septembrie a anului 1475, ca fiu al Papei Alexandru al VI-lea şi al amantei acestuia, rafinata curtezană romană, Vannozza dei Cattani. Alături de fraţii lui, Juan, Lucrezia şi Giuffre, Cesare a primit o educaţie aleasă, Rodrigo Borgia, pe atunci un cardinal influent, nepotul favorit al Papei Calixt al III-lea, îngrijindu-se să-i asigure cei mai buni profesori şi să-i ofere condiţii propice pentru învăţătură.

Cesare a învăţat la universităţile din Perugia şi Pisa, dovedind un interes aparte faţă de arhitectură, mai ales faţă de cea militară. Iniţial, Cesare a fost destinat de tatăl său, care îl şi vedea Papa într-o zi, unei cariere ecleziastice. De aceea, prin intervenţia lui Alexandru al VI-lea, tânărul a fost ales arhiepiscop de Valencia, în 1492, şi a primit pălăria de cardinal un an mai târziu, la doar 19 de ani, sfidând toate regulile bisericeşti. Curând, va intra în viaţa politică a Cetăţii Eterne, remarcându-se prin abilitate, inteligenţă, şiretenie şi nu în ultimul rând, printr-o rafinată cruzime.

De asemenea, au curs râuri de cerneală despre presupusa relaţie incestuoasă dintre el şi sora lui Lucrezia, relaţie încurajată de desfrânatul lor părinte, cel care ar fi îndemnat-o chiar pe splendida sa fiică să-şi ofere fecioria fratelui mai mare! Deşi între Cesare şi Lucrezia a existat, într-adevar, o relaţie specială de prietenie, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că a fost vorba şi de legături de natură erotică. Săruturile pe care le schimbau şi care sunt certificate de numeroase mărturii, nu reprezintă o dovadă în acest sens: nu trebuie uitat că în Evul Mediu, sărutul pe gură era foarte uzitat, ca o dovadă de prietenie sinceră, chiar şi între bărbaţi, şi chiar şi între clerici.

În iulie 1497, Cesare a mers la Neapole, ca legat papal, şi l-a încoronat rege pe Ferdinand de Aragon. El ar fi dorit să o ia în căsătorie pe fiica acestuia, Carlotta, dar regele nici nu a vrut să audă de o alianţă cu „un popă, bastard de popă”. În august 1498, el a cerut consistoriului cardinalilor să accepte renunţarea sa la pălăria de cardinal, şi pe 1 octombrie, a pornit spre Franţa, ducând cu el bula papală prin care se anula mariajul regelui Ludovic al XII-lea cu Ioana de Franţa.

Ducând o politică abilă de războaie şi alianţe, Cesare a reuşit să cucerească întreaga provincie Romagna, alipind-o domeniilor papale. El spera să realizeze, într-o primă fază, un stat puternic în centrul peninsulei, după care să unifice Italia.

Venirea la tron a lui Ludovic al XII-lea a însemnat începutul sfârşitului pentru Cesare Borgia. Noul suveran francez nu mai era dispus să scape Italia din mână, cedând-o altcuiva, fie el chiar şi italian. Înţelegând că fiul Papei este un om prea inteligent şi prea mândru ca să dorească unificarea Italiei pentru a o pune sub protecţia franceză, Ludovic al XII-lea i-a retras sprijinul. Iniţiativa aceasta nu a rămas fără urmări; în 1502, mai mulţi condottieri ce luptau în subordinea lui Borgia, au conspirat împotriva lui, încercând să-l asasineze.

Abilul Cesare a înnăbuşit însă acest complot, rămas în istorie drept „revolta de la castelul Magione”, şi i-a prins pe trădători în propria lor capcană: Cesare i-a invitat să petreacă Crăciunul la reşedinţa sa şi, în toiul petrecerii, i-a făcut prizonieri. Doi dintre conspiratori, Vitellozzo Vitelli şi Oliverotto da Fermo, cei mai faimoşi condottieri ai Italiei din acea vreme, au fost spânzuraţi în pivniţele castelului, pe 31 decembrie 1502.

Cariera strălucită a lui Cesare s-a încheiat odată cu moartea Papei Alexandru al VI-lea. Deposedat de toate domeniile, Cesare a plecat mai întâi la Neapole şi de aici în Spania, patria strămoşilor săi. Ludovic al XII-lea al Franţei l-a deposedat de titlul de duce şi de domeniul de Valentinois. Singurul refugiu rămânea curtea regelui Navarrei, unde Cesare a reuşit să fugă din prizonierat, la 25 octombrie 1506.

Pe 12 martie 1507, viteazul şi inteligentul prinţ renascentist sfârşea, răpus de un foc de muschetă, într-o ciocnire minoră cu rebelul conte de Lerin, la Viana, pe teritoriul Navarrei. Luptând pentru o cauză ce-i era cu totul străină, într-un regiment spaniol, sub un nume de împrumut, spre a nu i se cunoaşte adevărata identitate.

Unii o consideră doar o victimă a capilor familiei sale, alţii o criminală feroce, ca fratele ei, Cesare, şi tatăl lor, Papa Alexandru al VI-lea. Însă, cu siguranţă, Lucrezia, rodul iubirii dintre Papa Alexandru al VI-lea şi amanta lui, contesa Vannozza dei Cattanei, era socotită o femeie frumoasă.

Se spune că nimeni nu a rezistat farmecelor sale, primii ei amanţi fiind fratele ei Cesare şi chiar tatăl lor! Vannozza nu a avut cum să o ferească de poftele incestuoase, retrăgându-se la un conac după ce Papa a înlocuit-o cu Giulia Orsino, La Bella, considerată cea mai frumoasă femeie a epocii. Blonda şi ingenua Lucrezia a rămas sub oblăduirea Giuliei, împrietenindu-se cu „concubina Papei”, cum o numea târgul, sau, în batjocură, „mireasa lui Hristos”.

Aceasta a învăţat-o arta curtezanelor. La 13 ani, când abia se întrezărea femeia din ea, a fost căsătorită cu Giovanni Sforza, în vârstă de 26 de ani. Ceremonia a fost organizată de amanta Papei, care a invitat toate curtezanele Romei, cu tot cu “peştii” şi amanţii lor celebri.

Lucrezia a fost la cheremul tatălui şi fratelui Cesare, care îi găseau soţi şi o divorţau după interesele lor. Mai mult decât atât, o făceau părtaşă la crimele lor. Se spune că Lucrezia ar fi avut un inel cu un lăcaş pentru otravă, din care picura în cupele cardinalilor “non grata” la banchetele organizate de Papa Alexandru al VI-lea şi Cesare.

În urma celor trei căsătorii impuse, ea a născut şase copii, şi încă unul din flori. O renumită descendentă a Lucreziei Borgia este actriţa Brooke Shields, prin bunica paternă, Marina Torlonia di Civitella-Cesi.

Rodrigo Borgia, cunoscut sub numele de papa Alexandru al VI-lea, a fost un personaj istoric foarte controversat. Papa şi fiul său Cezar aspirau la moştenirea cardinalului Adriano da Cornetto, care trecea drept cel mai bogat dintre cardinali. Dar cum bătrânul nu se mai hotăra să moară, se gândiră să folosească prilejul unei petreceri la ţară pentru a-l otrăvi.

Otrava a fost vărsată într-o sticlă de vin destinată anume cardinalului, dar întâmplarea a făcut ca paharnicul care ştia secretul sticlelor să lipsească în momentul în care papa, sosit mai devreme, ceru să bea: un alt servitor îi dădu sticla cu vin otrăvit! Otrava îşi făcu efectul abia câteva zile mai târziu.

Se încercară tot felul de remedii: antidoturi, băi în apă îngheţată. Unii pretind că, ajuns la disperare. Alexandru al Vl-lea a pus să fie spintecat un catâr şi s-a tăvălit în măruntaiele lui. Nimic nu ajută. Papa muri pe 18 august 1503 în cele mai cumplite dureri. “Corpul începuse să-i putrezească, făcea spume la gură cum face o oală pusă pe foc şi asta a durat până l-au îngropat. Se şi umflase îngrozitor, de nici nu mai semăna a om”, povesteşte un martor. Cadavrul său trezea o asemenea scârbă, încât nimeni nu voia să-l atingă. Un hamal a fost cel care a tras catafalcul, cu ajutorul unei funii, până la mormânt.

Dupa funeraliile lui Inocentiu al VIII-lea, 23 de cardinali au intrat în conclav în Capela Sixtina din bazilica Sfântul Petru, la 6 august 1492; prin scrutinul din noaptea de 10 spre 11 august, a fost ales cardinalul Rodrigo Borgia, dar asupra alegerii sale planează bănuiala de simonie.

Rodrigo Borgia s-a născut la 1 ianuarie 1431, la Játiva, acelaşi oraş în care s-a născut şi papa Calixt al III-lea, care îl numise cardinal la doar 25 de ani. Ajuns vicecancelar al Bisericii din Roma, Rodrigo s-a îmbogăţit din beneficii uriaşe şi s-a obişnuit să trăiască precum un prinţ, înconjurat de curteni şi metrese.

Noul papă şi-a propus să facă din pontificatul său o domnie de tip universal. El şi-a dorit ca puterile lumeşti să-i fie subordonate tot aşa cum îi erau supuse cele ecleziastice, în virtutea autorităţii acordate de Hristos Sfântului Petru de a lega şi dezlega toate lucrurile atât pe pamânt cât şi în ceruri.

Pe vremea când era cardinal, Pius al II-lea i-a reproşat într-o scrisoare oficială viaţa de libertinaj pe care, de altfel, Rodrigo nici nu-şi dădea osteneala să o ascundă; avea o relaţie cu o romană, Vannozza de’ Cattanei, care fusese căsătorită de trei ori. Rodrigo a avut cu aceasta patru copii, dar de la alte femei necunoscute mai avusese alţi trei.

Pentru Alexandru al VI-lea, papalitatea şi Biserica au constituit doar un mijloc pentru a-şi îmbogăţi şi promova familia, asigurându-i fiecăruia dintre copii o poziţie socială dominantă; dintre aceştia, Cesare Borgia a fost acela destinat să culeagă roadele cele mai importante încă de la o vârstă fragedă.

În 1493, Cesare a fost ales în colegiul cardinalilor, după care a primit arhiepiscopia de Valenza şi titlul de duce de Romagna. Statul pontifical a pierdut astfel o importantă provincie a sa, aceasta devenind un principat ereditar al familiei Borgia.

Fiul preferat al papei, Giovanni, a primit, în 1497, ducatul de Benevento, Terracina şi Pontecorvo, devenind, practic, stăpân peste o parte din Statul pontifical. Giovanni s-a bucurat de această situaţie destul de puţin, pentru că, în acelaşi an, a fost ucis în condiţii destul de misterioase. În fine, Lucreziei Borgia, Alexandru al VI-lea i-a lăsat de cel puţin două ori – atunci când a fost nevoit să părăsească Roma – conducerea oraşului, înnobilând-o astfel ca pe o veritabilă “păpesă”. Ducatul de Sermonetta a fost dat fiului Lucretiei, Roderico, în momentul în care acesta avea doar doi ani.

Ca papa, Rodrigo a continuat să aibă acelaşi comportament aflat sub semnul plăcerilor, astfel încât i s-au mai născut doi copii, ultimul către sfârşitul pontificatului. Amanta sa oficială a fost soţia lui Orsino Orsini, frumoasa Giulia Farnese, pe care contemporanii o numeau concubina papei sau, în batjocură, “soţia lui Hristos”.

Mai trebuie spus că nimeni nu s-a gândit să se simtă ofensat că la curtea pontificală se încălca zilnic jurământul de celibat. Pe vremea când facea parte din ordinul bisericesc, papa Piccolomini a avut el însuşi copii naturali şi a fost auzit punând la îndoială virtuţile celibatului pentru preoţi.

1. Eu, Papa Urban al II-lea, sunt vicarul lui Hristos, restul e can-can!

1042 – Se naşte Eudes de Chatillon. Devine călugăr clunisian la 23 de ani, este numit ulterior episcop în Italia de către papa Grigore al VII-lea. Eudes devine pontif la 47 de ani, luându-şi numele de Urban al II-lea, poziţie pe care o va ocupa până la moartea sa în 29 iulie 1099.

2. Ca să rămâi în minţile oamenilor lasă ceva măreţ ce va dăinui peste veacuri!

Urban al II-lea este recunoscut în istorie prin lansarea Primei Cruciade împotriva musulmanilor din Ierusalim, dar şi prin apriga susţinere a reformei gregoriene. Urban al II–lea  declara că modelul monahal al slujitorilor lui Hristos nu are nimic în comun cu opulenţa şi corupţia în care vieţuiau majoritatea episcopilor dar şi a regilor.

3. Pune suflet în proiectele tale!

Atât de tare l-a afectat căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, că la două săptămâni a decedat, probabil în urma unei comoţii cerebrale.

4. Să aperi Europa!

Foarte curând noul suveran pontif intră într-un conflict deschis cu împăratul Germaniei, Henric al IV-lea, regele Angliei, William cel Roşcat dar şi cu regele Franţei. Monarhii laici sunt excomunicaţi pe rând, puterea regală devenind din ce în ce mai redusă.

Încep războaiele feudale pentru teren şi extinderea dominaţiei, însă papalitatea invocă „Armistiţiul Domnului” şi cere Pacea între slujitorii Mântuitorului. Întrucât revoltele populare, expediţiile înarmate şi luptele de culise pentru putere între unii clerici şi marii feudali se înteţesc şi ameniţă echilibrul economic, politic şi social, episcopii formează ordine cavalereşti care să-i apere împotriva atacurilor armate. Se dezvoltă conceptul de luptă spirituală, însă violenţele fizice sunt greu de stăpânit, astfel încât, Urban al II-lea caută strategii de a canaliza această uriaşă energie distructivă în afara graniţelor creştinităţii.

Un canon al Conciliului de la Clermont: „Pentru oricine va lua drumul Ierusalimului să elibereze Biserica Domnului, cu condiţia să o facă din pietate şi nu pentru a dobândi onoare, sau bani, această călătorie îi va fi socotită drept penitenţă”.

Urban spera că aceste demersuri vor canaliza violenţele bandelor înarmate în afara spaţiului creştin şi că poate dă un scop nobil pornirilor însetate de sânge prin eliberarea teritoriilor considerat sfinte de către moştenitorii imperiului roman creştinat de Constantin cel Mare.

5. Să minţi cu tărie, scopul scuză mijloacele!

Conform istoricului francez Foucher de Chartres, papa Urban al II-lea ar fi spus: „Cât despre cei care vor pleca în acest război sfânt – dacă îşi vor pierde viaţa, fie pe drum, pe uscat, traversând mările, fie luptând cu păgânii – toate păcatele lor vor fi iertate pe loc“.

Este interesant de menţionat că până atunci, Biserica îi considera pe toţi cei care vărsau sânge ca fiind „iremediabil pângăriţi”. Crezând cu tărie în perceptele lui Hristos, printre care „să nu ucizi” , primii creştini din Imperiul Roman, refuzau până şi serviciul militar. Uite că inovaţiile papei Urban al II-lea au fost primite cu braţele deschise de către cavaleri!

6. Să te foloseşti de lupi, îmbrăcându-i în oi!

În faţa ameninţărilor barbare, Sf. Augustin ( 354-430) definea războiul ca fiind just în termenii defensivi şi fără patimă sau lăcomie. Odată cu creştinarea războinicilor de origine germanică a fost greu de implementat un concept prea pacifist aşa că nu a putut fi „îmblânzit” cultul violenţei.

În zorii Evului Mediu încă se mai purta o luptă ideologică între conceptele de religie a păcii şi a iubirii împotriva meseriei armelor. Urban găseste o cale foarte inteligentă de a transforma instinctele războinicilor în natura superioară a „adevaraţilor cavaleri”, pe care doreşte să-i transforme din tâlhari şi mercenari în „milites Dei”, soldaţi ai Domnului.

7. Să ai tot timpul un plan secret!

Papa Urban al II-lea urmărea şi un plan secret. Bazându-se pe slăbiciunea armatelor bizantine măcinate în războaiele cu perşii şi turcii, el spera ca seniorii occidentali, odată deveniţi victorioşi să poată readuce biserica orientală sub steagul unic al papalităţii.

Teritoriile Siriei şi Palestinei, aflate sub dominaţia bisericii bizantine se vor confrunta curând cu o nouă viziune occidentală asupra războiului sfânt. Ortodocşi, încă aflaţi sub învăţăturile primilor creştini din Egipt, nu considerau că vărsarea de sânge poate fi pe placul celui care spusese „Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi!”, dar legaţii pontificali reuşesc în chip magistral să-i convingă de justeţea eliberării locurilor sfinte de sub dominaţia păgână.

Sub aceste auspicii se formează miliţiile călare. Se ridică la rangul de cavaler postulanţii care vor să-l slujească pe Hristos. Ritualul era de origine germanică şi era compus din binecuvântarea spadei şi din petrecerea unei nopţi în faţa altarului.

8. Dacă închizi ochii, nu vezi, deci nu există!

Bătălia pentru Oraşul Sfânt a fost deosebit de sângeroasă. Armatele cruciate nu au avut milă pentru apărătorii cetăţii şi nici pentru femei, bătrâni şi copii. Un cronicar anonim notează: „Toţi erau ucişi şi spintecaţi, până la Templul lui Solomon. Acolo a urmat un asemenea măcel, încât ai noştri călcau până la glezne în sânge“.

După negocieri, intrigi şi lupte interne duse între cruciaţi pentru a vedea cui îi va reveni misiunea de a păzi oraşul, Godefroy de Bouillon primeşte titlul de protector al Sfântului Mormânt.

9. Să nu le greşeşti bizantinilor. Aceştia nu uită şi nu iartă!

Urban al II-lea, care încă era călugăr la Cluny, trebuie să-i fi auzit pe pelerini povestind cum turcii selgiucizi, după nişte devastări înspăimântătoare, smulseseră Imperiului Bizantin vechiul pământ creştin al Armeniei. În curând, la el avea să ajungă o veste mai cumplită, cea a dezastrului de la Malazgerd.

Un ultim soldat energic, împăratul roman Diogene, tocmai urcase pe tronul Bizanţului. În primăvara lui 1071, cu o sută de mii de oameni, printre care numeroşi mercenari germani, a intenţionat să elibereze Armenia de sub stăpânirea turcilor.

Conducătorul turcilor, Alp Arslan, “leul robust”, al doilea sultan din dinastia selgiucidă, i-a ieşit în întâmpinare. Ciocnirea a avut loc lângă Malazgerd, la nord de Lacul Van, pe 19 august 1071. În această zi decisivă, romanul a fost trădat de locotenenţii săi. Rămas singur cu o mână de fideli, el s-a apărat eroic până când, rănit, căzut de pe calul care îi fusese ucis, a fost făcut prizonier şi dus în faţa lui Alp Arslan, care, de altfel, l-a tratat onorabil.

Bizantinii, în schimb, nu au putut suporta umilinţa, iar când a fost eliberat, i-au scos ochii. Înfrângerea de la Malazgerd, prea puţin menţionată în manualele noastre, a fost unul dintre cele mai mari dezastre ale istoriei europene. Bizantinii vor totul sau nimic şi nu-i iartă pe cei ce promit un lucru şi nu-l duc la îndeplinire!

10. Când nu sunt lucrurile tale, dă-le oamenilor că nu te doare mâna!

Trebuie menţionat, că papa Urban al II-lea, urmărea să satisfacă nu numai aspiraţiile spirituale ale cavalerilor, dar şi patimile lor ceva mai pământene. Conform altor surse istorice, confirmate de Robert Moine, martor direct al discursului de la Clermont, pontiful a spus: „Luaţi drumul Sfântului Mormânt, smulgeţi ţinutul din mâinile acelor popoare cumplite şi supuneţi-l puterii voastre. Dumnezeu i-a dat lui Israel în proprietate acest ţinut despre care Scriptura spune ; Iersualimul îi este centru, iar teritoriul lui, mai fertil decât toate celelalte, oferă ca să spunem aşa, deliciile altui paradis…“.

Aşadar, cu alte cuvinte papa le sugerează cavalerilor că pot deveni proprietarii de drept ai pământurilor eliberate de musulmani. Pe fondul creşterii demografice a populaţiei occidentale, această oportunitate nu le putea scăpa marilor seniori feudali. Orientul devine astfel „paradisul” terestru pentru cei sărci în Ocident, care odată veniţi aici vor deveni bogaţi. A contat şi faptul că moştenirea nobiliară în Europa Vestică îi revenea doar primului născut, ceilalţi fraţi trebuind să aştepte o ocazie pentru a se face remarcaţi şi primiţi în ordine cavalereşti.