Decalog Urban

Ideea de sacrificiu este întâlnită la toate religiile lumii, iar originea ei trebuie căutată în dorinţa de legătură a omului cu Divinitatea. În starea edenică, sacrificiul nu a existat, relaţia dintre om şi Creator manifestându-se printr-o comuniune spirituală directă. Sacrificiul s-a născut în urma căderii protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Oamenii s-au străduit să refacă legătura lor spirituală cu Tatăl ceresc cu ajutorul sacrificiului, numai că, în urma slăbirii spirituale a omului copleşit de păcat, sacrificiul şi-a pierdut din spiritualitate devenind mai mult material, extern şi chiar egoist.

• Sacrificiul în iudaism

În iudaism sacrificiul nu este identic cu noţiunea de religie, ci mai degrabă este un simbol care contribuie la îndreptarea celui credincios în faţa lui Dumnezeu şi o manifestare a dragostei divine faţă de făptura sa. Sacrificiul exprimă relaţia dintre Dumnezeu şi omul credincios.

Sacrificiul arderii de tot sau holocaustul

Acest gen de sacrificii reprezintă oferta totală, prin arderea absolută, a darurilor făcute lui Dumnezeu. Fiind cel mai complet şi mai desăvârşit gen de sacrificiu din Vechiul Testament, holocaustul reprezintă adorarea lui Dumnezeu, prin care se oferă integral atât trupul cât şi sufletul spre sfinţire şi renaştere la o viaţă nouă.

Sacrificiul nesângeros

Vechiul Testament abundă în exemple de sacrificii nesângeroase. Cain aduce sacrificii din roadele pământului (Fac. cap. 4, v. 3), Melchisedec, regele Salemului, îl întâmpină pe Avraam cu un sacrificiu nesângeros de pâine şi vin (Fac. cap. 14, v. 18 si 19).

Sacrificiul de comuniune

În Vechiul Testament există mai multe feluri de sa­crificii de comuniune, cum ar fi : sacrificiul legământului, sacrificiul mielului pascal, sacrificiul de pace etc. Aceste sacrificii ţintesc la întărirea comuniunii între Dumnezeu şi poporul Său, pe de o parte, şi la stabilirea de relaţii bune, de împăcare între membrii aceluiaşi popor, pe de altă parte.

În scrierile profetice şi o parte din psalmi, noţiunea de sacrificiu este prezentată sub o nouă perspectivă, a unei spiritualizări sau interiorizări personale. Accentul este pus pe ofranda personală interioară adusă lui Dumnezeu mai degrabă, decât pe jertfele materiale. Isaia vorbeşte despre dezgustul pe care Dumnezeu îl are faţă de sacrificiile pur exterioare, accentuând totodată asupra punerii în practică a unor exigenţe morale care izvorăsc din dreptatea interioară:  “Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! [...] Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!  Isaia cap 1, v. 11 – 17

• Sacrificiul în creştinism

Jertfa Noului Testament este Fiul lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, legatura dintre preot şi jertfa este aici atât de strânsă încât jertfa este însuşi Jertfitorul. Arhiereul Suprem se aduce pe Sine drept Jertfă. Aceasta constituie cheia înţelesului înalt pe care îl are jertfa în raport cu Dumnezeu.

Prin sacrificiul religios se urmăreşte înlăturarea păcatului şi refacerea spirituală a invidiului. Păcatul fiind o realitate morală, nu poate fi depăşit decât tot printr-o realitate morală. Animalul nu putea face nimic în acest sens. Suferinţa este singura cale spirituală pe care se poate duce lupta cu păcatul, singura forţă ce poate fi opusă păcatului.

În Hristos, durerea şi moartea şi-au schimbat rostul de pedeapsă pentru păcat, deşi El le-a asumat ca urmări ale păcatului. Datorită marii iubiri cu care ne-a iubit (Efes. cap. 2, v. 4), Fiul lui Dumnezeu S-a suit pe Cruce şi de acolo a ridicat Păcatul lumii (Ioan cap. 1, v. 29). Iisus a dorit Crucea ca ascultare faţă de Tatăl. El nu a murit din slăbiciune omenească şi nici într-un mod secret şi retras. El a acceptat moartea de bunăvoie şi răstignirea publică, fiind victima urii.

Jertfa lui Hristos este sfinţitoare, deoarece ea deschide calea spre îndumnezeirea omului. De fapt, Jertfa lui Hristos realizează trei deziderate: să ne atragă în comuniune cu Sine, omorând omul egoist din noi; să ne facă să împărtăşim soarta Lui de fericire şi comuniune cu Tatăl; să îndeplinească dreptatea divină.

• Sacrificiul în islam

În islam întâlnim câteva particularităţi care ne fac să credem că în acestă religie nu se poate vorbi despre un sacri­ficiu propriu-zis. Acest lucru se datorează unor motive atât interne, care ţin de esenţa doctrinară islamică privind pe cel credincios şi relaţia lui cu Allah, cât şi externe, legate de mediul sărăcăcios în care au trăit arabii.

Faţă de Allah, cel credincios nu are nici un fel de drepturi, întreaga creaţie fiind proprietatea sa de jure.

Accentuând mai mult din necesitate asupra supremaţiei şi puterii absolute a lui Allah, Mohomed a ajuns să atribuie originea binelui cât şi a răului lui Allah. Drept aceea Mohamed sugerează că Allah este cel care predestinează pe unii spre mântuire, iar pe alţii spre pierzare : “Pe cine Dumnezeu doreşte să îndrume, El va deschide inima aceluia spre islam; însă pe cel pe care doreşte să-l inducă în eroare, aceluia îi va îngusta pieptul, ca şi cum el ar trebui să urce spre ceruri”.

În acest context al predestinaţiei întreaga viaţă cu adevărat religiosă este aceea de a cunoaşte că “nimic nu va veni asupra noastră decât ceea ce ne-a fost scris de Allah”.

Există în general un fatalism absolut în islam, care reduce la nimic orice încercare sau strădanie omenească spre perfecţiune.

Cu toate că islamul nu favorizează deci ideea de sacrificiu, din motivele menţionate, întâlnim în Coran două situaţii când se face referire directă la sacri­ficiu. Prima este pusă în legătură cu încălcarea jurământului depus faţă de Allah. Cel care şi-a încălcat jurământul trebuie să facă unul din următoarele lucruri: să hrănească 10 săraci cu aceeaşi mâncare cu care îşi hrăneşte propria familie, să le dea îmbrăcăminte sau să elibereze un prizonier. Dacă nu poate duce la îndeplinire nici unul din aceste acte, atunci credinciosul trebuie să postească o perioadă de trei zile. Cea de-a doua referire este pusă în legătură cu uciderea de vânat în timpul pelerinajului. Credinciosul musulman care, aflat în pelerinaj a vânat un ani­mal sau o pasăre, trebuie să jertfească un animal sau o pasăre domestică de egală valoare, pentru a compensa câştigul făcut prin vânătoare. Ca şi în primul caz, cel care a încălcat porunca Coranului trebuie, să hrănească zece persoane, să sacrifice un animal sau să postească.

Decalogul Islamic, supranumit şi Tradiţia lui Mahomed (Muhammad), este, la fel ca şi Cele zece porunci evreieşti din cartea Ieşire cap. 20, v. 2, găsit în Sfintele Scripturi: Coran, 17: 22-39.

Capitolul în care acestea sunt expuse, numărul 17, este intitulat “Copiii lui Israel/ Sura drumului nopţii”. Textul prezintă clar că Dumnezeu “a dat lui Moise Scriptura şi a orânduit-o drept ocârmuire pentru fiii lui Israel” Coran cap.17 v. 2.

Cu toate acestea, Dumnezeu sau Allah, prin mijlocirea Sfântului Arhanghel Gabriel, a arătat o Sfântă Scriptură suplimentară lui Mahomed, care începe a fi redactată în anul 610 d. Hr. şi se încheie cu puţin timp înainte de moartea Profetului. Astfel, nu ar trebui să fie surprinzător faptul că Decalogul în Islam este foarte aproape de Cele zece porunci iudeo-creştine.

Extrase din textele lungi ale Coranului şi aranjate cu un substrat negativ de dragul comparaţiei cu decalogul iudeo-creştin, rezultă Decalogul Islamic:

1. Do NOT set up another god with God.

2. Be good to your parents, look after them with
kindness and love.

3. Give to your relatives what is their due.

4. Do NOT be niggardly, nor so extravagant that
you may later feel reprehensive and constrained.

5. Do NOT abandon your children out of fear of
poverty.

6. Do NOT go near fornication, for it is an
immoral and evil way.

7. Do NOT take a life, which God has forbidden,
except in just cause.

8. Do NOT touch the property of others, except for
bettering it.

9. Do NOT follow that of which you have no
knowledge.

10. Do NOT strut about the land with insolence.

1. Eu, Papa Urban al II-lea, sunt vicarul lui Hristos, restul e can-can!

1042 – Se naşte Eudes de Chatillon. Devine călugăr clunisian la 23 de ani, este numit ulterior episcop în Italia de către papa Grigore al VII-lea. Eudes devine pontif la 47 de ani, luându-şi numele de Urban al II-lea, poziţie pe care o va ocupa până la moartea sa în 29 iulie 1099.

2. Ca să rămâi în minţile oamenilor lasă ceva măreţ ce va dăinui peste veacuri!

Urban al II-lea este recunoscut în istorie prin lansarea Primei Cruciade împotriva musulmanilor din Ierusalim, dar şi prin apriga susţinere a reformei gregoriene. Urban al II–lea  declara că modelul monahal al slujitorilor lui Hristos nu are nimic în comun cu opulenţa şi corupţia în care vieţuiau majoritatea episcopilor dar şi a regilor.

3. Pune suflet în proiectele tale!

Atât de tare l-a afectat căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, că la două săptămâni a decedat, probabil în urma unei comoţii cerebrale.

4. Să aperi Europa!

Foarte curând noul suveran pontif intră într-un conflict deschis cu împăratul Germaniei, Henric al IV-lea, regele Angliei, William cel Roşcat dar şi cu regele Franţei. Monarhii laici sunt excomunicaţi pe rând, puterea regală devenind din ce în ce mai redusă.

Încep războaiele feudale pentru teren şi extinderea dominaţiei, însă papalitatea invocă „Armistiţiul Domnului” şi cere Pacea între slujitorii Mântuitorului. Întrucât revoltele populare, expediţiile înarmate şi luptele de culise pentru putere între unii clerici şi marii feudali se înteţesc şi ameniţă echilibrul economic, politic şi social, episcopii formează ordine cavalereşti care să-i apere împotriva atacurilor armate. Se dezvoltă conceptul de luptă spirituală, însă violenţele fizice sunt greu de stăpânit, astfel încât, Urban al II-lea caută strategii de a canaliza această uriaşă energie distructivă în afara graniţelor creştinităţii.

Un canon al Conciliului de la Clermont: „Pentru oricine va lua drumul Ierusalimului să elibereze Biserica Domnului, cu condiţia să o facă din pietate şi nu pentru a dobândi onoare, sau bani, această călătorie îi va fi socotită drept penitenţă”.

Urban spera că aceste demersuri vor canaliza violenţele bandelor înarmate în afara spaţiului creştin şi că poate dă un scop nobil pornirilor însetate de sânge prin eliberarea teritoriilor considerat sfinte de către moştenitorii imperiului roman creştinat de Constantin cel Mare.

5. Să minţi cu tărie, scopul scuză mijloacele!

Conform istoricului francez Foucher de Chartres, papa Urban al II-lea ar fi spus: „Cât despre cei care vor pleca în acest război sfânt – dacă îşi vor pierde viaţa, fie pe drum, pe uscat, traversând mările, fie luptând cu păgânii – toate păcatele lor vor fi iertate pe loc“.

Este interesant de menţionat că până atunci, Biserica îi considera pe toţi cei care vărsau sânge ca fiind „iremediabil pângăriţi”. Crezând cu tărie în perceptele lui Hristos, printre care „să nu ucizi” , primii creştini din Imperiul Roman, refuzau până şi serviciul militar. Uite că inovaţiile papei Urban al II-lea au fost primite cu braţele deschise de către cavaleri!

6. Să te foloseşti de lupi, îmbrăcându-i în oi!

În faţa ameninţărilor barbare, Sf. Augustin ( 354-430) definea războiul ca fiind just în termenii defensivi şi fără patimă sau lăcomie. Odată cu creştinarea războinicilor de origine germanică a fost greu de implementat un concept prea pacifist aşa că nu a putut fi „îmblânzit” cultul violenţei.

În zorii Evului Mediu încă se mai purta o luptă ideologică între conceptele de religie a păcii şi a iubirii împotriva meseriei armelor. Urban găseste o cale foarte inteligentă de a transforma instinctele războinicilor în natura superioară a „adevaraţilor cavaleri”, pe care doreşte să-i transforme din tâlhari şi mercenari în „milites Dei”, soldaţi ai Domnului.

7. Să ai tot timpul un plan secret!

Papa Urban al II-lea urmărea şi un plan secret. Bazându-se pe slăbiciunea armatelor bizantine măcinate în războaiele cu perşii şi turcii, el spera ca seniorii occidentali, odată deveniţi victorioşi să poată readuce biserica orientală sub steagul unic al papalităţii.

Teritoriile Siriei şi Palestinei, aflate sub dominaţia bisericii bizantine se vor confrunta curând cu o nouă viziune occidentală asupra războiului sfânt. Ortodocşi, încă aflaţi sub învăţăturile primilor creştini din Egipt, nu considerau că vărsarea de sânge poate fi pe placul celui care spusese „Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi!”, dar legaţii pontificali reuşesc în chip magistral să-i convingă de justeţea eliberării locurilor sfinte de sub dominaţia păgână.

Sub aceste auspicii se formează miliţiile călare. Se ridică la rangul de cavaler postulanţii care vor să-l slujească pe Hristos. Ritualul era de origine germanică şi era compus din binecuvântarea spadei şi din petrecerea unei nopţi în faţa altarului.

8. Dacă închizi ochii, nu vezi, deci nu există!

Bătălia pentru Oraşul Sfânt a fost deosebit de sângeroasă. Armatele cruciate nu au avut milă pentru apărătorii cetăţii şi nici pentru femei, bătrâni şi copii. Un cronicar anonim notează: „Toţi erau ucişi şi spintecaţi, până la Templul lui Solomon. Acolo a urmat un asemenea măcel, încât ai noştri călcau până la glezne în sânge“.

După negocieri, intrigi şi lupte interne duse între cruciaţi pentru a vedea cui îi va reveni misiunea de a păzi oraşul, Godefroy de Bouillon primeşte titlul de protector al Sfântului Mormânt.

9. Să nu le greşeşti bizantinilor. Aceştia nu uită şi nu iartă!

Urban al II-lea, care încă era călugăr la Cluny, trebuie să-i fi auzit pe pelerini povestind cum turcii selgiucizi, după nişte devastări înspăimântătoare, smulseseră Imperiului Bizantin vechiul pământ creştin al Armeniei. În curând, la el avea să ajungă o veste mai cumplită, cea a dezastrului de la Malazgerd.

Un ultim soldat energic, împăratul roman Diogene, tocmai urcase pe tronul Bizanţului. În primăvara lui 1071, cu o sută de mii de oameni, printre care numeroşi mercenari germani, a intenţionat să elibereze Armenia de sub stăpânirea turcilor.

Conducătorul turcilor, Alp Arslan, “leul robust”, al doilea sultan din dinastia selgiucidă, i-a ieşit în întâmpinare. Ciocnirea a avut loc lângă Malazgerd, la nord de Lacul Van, pe 19 august 1071. În această zi decisivă, romanul a fost trădat de locotenenţii săi. Rămas singur cu o mână de fideli, el s-a apărat eroic până când, rănit, căzut de pe calul care îi fusese ucis, a fost făcut prizonier şi dus în faţa lui Alp Arslan, care, de altfel, l-a tratat onorabil.

Bizantinii, în schimb, nu au putut suporta umilinţa, iar când a fost eliberat, i-au scos ochii. Înfrângerea de la Malazgerd, prea puţin menţionată în manualele noastre, a fost unul dintre cele mai mari dezastre ale istoriei europene. Bizantinii vor totul sau nimic şi nu-i iartă pe cei ce promit un lucru şi nu-l duc la îndeplinire!

10. Când nu sunt lucrurile tale, dă-le oamenilor că nu te doare mâna!

Trebuie menţionat, că papa Urban al II-lea, urmărea să satisfacă nu numai aspiraţiile spirituale ale cavalerilor, dar şi patimile lor ceva mai pământene. Conform altor surse istorice, confirmate de Robert Moine, martor direct al discursului de la Clermont, pontiful a spus: „Luaţi drumul Sfântului Mormânt, smulgeţi ţinutul din mâinile acelor popoare cumplite şi supuneţi-l puterii voastre. Dumnezeu i-a dat lui Israel în proprietate acest ţinut despre care Scriptura spune ; Iersualimul îi este centru, iar teritoriul lui, mai fertil decât toate celelalte, oferă ca să spunem aşa, deliciile altui paradis…“.

Aşadar, cu alte cuvinte papa le sugerează cavalerilor că pot deveni proprietarii de drept ai pământurilor eliberate de musulmani. Pe fondul creşterii demografice a populaţiei occidentale, această oportunitate nu le putea scăpa marilor seniori feudali. Orientul devine astfel „paradisul” terestru pentru cei sărci în Ocident, care odată veniţi aici vor deveni bogaţi. A contat şi faptul că moştenirea nobiliară în Europa Vestică îi revenea doar primului născut, ceilalţi fraţi trebuind să aştepte o ocazie pentru a se face remarcaţi şi primiţi în ordine cavalereşti.