Decalog Urban

Christ probably died tied to a pole instead of nailed to a cross, claims a theologian who has pored through ancient texts. There is no mention of nailing people to crosses as punishment in Greek, Roman, and Hebrew literature from the time of Homer to the first century AD, Gunnar Samuelsson says, although various other methods of execution involving suspension are outlined. Even ancient Biblical texts, he notes, say Jesus carried a “staurus,” to Calvary, which could mean either a cross or a pole. Samuelsson—who stresses that he is a committed Christian himself—says the belief Christ died on a cross likely came from artistic depictions of the execution in later centuries and from misinterpretation of the Bible. “My suggestion is not that Christians should reject or doubt the biblical text,” he tells the Telegraph. “My suggestion is that we should read the text as it is, not as we think it is. We should read on the lines, not between the lines.”

Una este să elaborezi o teorie alternativă pentru Înviere, şi alta este să găseşti dovezi din primul secol care s-o confirme. O teorie nu este o dovadă. Oamenii rezonabili cer dovezi, nu doar teorii.

Pe tot parcursul zilei de miercuri 28 aprilei 2010, crendincioşii din Episcopia Ortodoxă Română a Italiei şi din întreaga Mitropolie a Europei Occidentale şi Meridionale, precum şi din Episcopia Europei de Nord, vor avea bucuria de a cinsti Giulgiul Mântuitorului care se află la Torino.

Curia arhiepiscopală din Torino a pus la dispoziţie pelerinilor veniţi din Italia şi din Europa occidentală şi de nord două mii de bilete care să le permită intrarea în capela care adăposteşte faimoasa relicvă care se expune o dată la câteva zeci de ani.

Programul acestei zile va fi următorul:

8:30 – Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie la parohia Sf. Cuv. Parascheva (Torino I), după care credincioşii programaţi pentru ora 11h se vor îndrepta spre capela care adăposteşte Giulgiul.

10:30 – Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie la parohia Sfânta Cruce (Torino II) pentru credincioşii care au cinstit Giulgiul începând cu ora 8:30.

21:00 – Vecernia ortodoxă în limba română şi italiană la care va participa şi Eminenţa Sa Cardinalul Poletto de Torino.

La acest eveniment vor participa Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, Preasfinţitul Episcop Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Preasfinţitul Episcop Timotei al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei şi Preafinţitul Episcop Macarie al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord.

Sunt persoane care se întreabă şi astăzi dacă Iisus trebuia trădat. Dacă El trebuia trădat, se nasc alte întrebări: de ce trebuia trădat? Dacă Iuda nu ar fi făcut-o, atunci cine ar fi făcut-o? …

În scrierea apocrifa “Relatarea lui Iosif din Arimateea”, se menţionează că Iuda ar fi fost vărul lui Caiafa şi că el n-ar fi crezut nici o clipă în mesajul lui Iisus şi ar fi devenit apostol numai pentru a da informaţii despre activitatea Lui.

În ochii altora Iuda apare ca un mare patriot evreu. El vede în Hristos o figură mesianică. Dar rolul Mesiei este unul politic: el trebuie să elibereze poporul evreu de robia romană. Din cauza pasivităţii lui Hristos, Iuda se hotărăşte să-L provoace. Cum? Să-L dea pe mâna sinedriului. Pentru cei care împărtăşesc această ideee, Iuda s-a înşelat, de vreme ce Hristos acceptă să fie răstignit.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, Iuda este “iubitorul de arginţi”. De aici putem deduce că Hristos a fost vândut de dragul banilor, pentru agonisire de câştig.

Pentru alţii Iuda este un intim al lui Iisus, căruia îi dezvăluie secrete nedezvăluite nimănui şi căruia îi porunceşte să-L vândă pentru mântuirea neamului omenesc. Iuda devine astfel coautor al mânturii.

Desi trădarea lui Mesia fusese prezisă în Vechiul Testament, şi deşi Hristos cunoştea pe trădător, Iuda nu este un predestinat, cum îl prezintă anumiţi teologi protestanţi, care manifestă faţă de el o oarecare compătimire şi care încearcă să susţină că el a îndeplinit un rol necesar în actul mântuirii.

Sfintele Evanghelii ne arată că nici o circumstanţă atenuantă nu se poate invoca în favoarea lui, ca să fie iertat, ori ca să i se micşoreze vina. Ele ni-l înfăţişează lucrând din proprie iniţiativă şi ne arată că prinderea Mântuitorului, care fusese hotărâtă irevocabil de sinedriu, se putea face şi fără el. Oferta lui serveşte doar ca să grăbească arestarea Domnului.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia despre trădarea lui Iuda, demonstrează în chip neîndoielnic că Iuda s-ar fi putut salva, dacă ar fi voit. Iuda nu poate fi socotit aşadar ca un tip al predestinaţiei absolute, cum s-a încercat. În repetate rânduri, Hristos îl cheamă la pocăinţă, şi-i arată harul iertării şi al iubirii divine. Dar Iuda refuză de bună voie orice chemare. Trădarea Lui nici nu era necesară pentru arestarea Mântuitorului, căci aceasta fusese hotărâtă de căpeteniile iudeilor mai înainte de intervenţia lui spontană. Că trădarea a fost preştiută de Dumnezeu şi prezisă de Proroci şi de Mântuitorul, e adevărat; dar preştiinţ nu-i echivalentă cu predestinaţia, iar omul rămâne toată viaţa stăpân pe voia sa şi liber să dea ascultare fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului.

Dupa funeraliile lui Inocentiu al VIII-lea, 23 de cardinali au intrat în conclav în Capela Sixtina din bazilica Sfântul Petru, la 6 august 1492; prin scrutinul din noaptea de 10 spre 11 august, a fost ales cardinalul Rodrigo Borgia, dar asupra alegerii sale planează bănuiala de simonie.

Rodrigo Borgia s-a născut la 1 ianuarie 1431, la Játiva, acelaşi oraş în care s-a născut şi papa Calixt al III-lea, care îl numise cardinal la doar 25 de ani. Ajuns vicecancelar al Bisericii din Roma, Rodrigo s-a îmbogăţit din beneficii uriaşe şi s-a obişnuit să trăiască precum un prinţ, înconjurat de curteni şi metrese.

Noul papă şi-a propus să facă din pontificatul său o domnie de tip universal. El şi-a dorit ca puterile lumeşti să-i fie subordonate tot aşa cum îi erau supuse cele ecleziastice, în virtutea autorităţii acordate de Hristos Sfântului Petru de a lega şi dezlega toate lucrurile atât pe pamânt cât şi în ceruri.

Pe vremea când era cardinal, Pius al II-lea i-a reproşat într-o scrisoare oficială viaţa de libertinaj pe care, de altfel, Rodrigo nici nu-şi dădea osteneala să o ascundă; avea o relaţie cu o romană, Vannozza de’ Cattanei, care fusese căsătorită de trei ori. Rodrigo a avut cu aceasta patru copii, dar de la alte femei necunoscute mai avusese alţi trei.

Pentru Alexandru al VI-lea, papalitatea şi Biserica au constituit doar un mijloc pentru a-şi îmbogăţi şi promova familia, asigurându-i fiecăruia dintre copii o poziţie socială dominantă; dintre aceştia, Cesare Borgia a fost acela destinat să culeagă roadele cele mai importante încă de la o vârstă fragedă.

În 1493, Cesare a fost ales în colegiul cardinalilor, după care a primit arhiepiscopia de Valenza şi titlul de duce de Romagna. Statul pontifical a pierdut astfel o importantă provincie a sa, aceasta devenind un principat ereditar al familiei Borgia.

Fiul preferat al papei, Giovanni, a primit, în 1497, ducatul de Benevento, Terracina şi Pontecorvo, devenind, practic, stăpân peste o parte din Statul pontifical. Giovanni s-a bucurat de această situaţie destul de puţin, pentru că, în acelaşi an, a fost ucis în condiţii destul de misterioase. În fine, Lucreziei Borgia, Alexandru al VI-lea i-a lăsat de cel puţin două ori – atunci când a fost nevoit să părăsească Roma – conducerea oraşului, înnobilând-o astfel ca pe o veritabilă “păpesă”. Ducatul de Sermonetta a fost dat fiului Lucretiei, Roderico, în momentul în care acesta avea doar doi ani.

Ca papa, Rodrigo a continuat să aibă acelaşi comportament aflat sub semnul plăcerilor, astfel încât i s-au mai născut doi copii, ultimul către sfârşitul pontificatului. Amanta sa oficială a fost soţia lui Orsino Orsini, frumoasa Giulia Farnese, pe care contemporanii o numeau concubina papei sau, în batjocură, “soţia lui Hristos”.

Mai trebuie spus că nimeni nu s-a gândit să se simtă ofensat că la curtea pontificală se încălca zilnic jurământul de celibat. Pe vremea când facea parte din ordinul bisericesc, papa Piccolomini a avut el însuşi copii naturali şi a fost auzit punând la îndoială virtuţile celibatului pentru preoţi.