Potrivit cu planul creaţiunii, Dumnezeu a predestinat pe toţi oamenii la fericirea cea veşnică (Matei 25. 34; I Cor. 2, 9; Evrei 11. 16) însă nu necondiţionat, ci condiţionat şi anume, ca fiecare om să lucreze conştient şi liber cu harul dat lui în chip gratis, conform cu legea Domnului, fiindcă El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la conştiinţa adevărului (I Tim. 2,4; II Tini. 1,9; I Petru l, 5). Cei ce întrebuinţează rău voinţa lor şi nu voiesc să colaboreze cu harul şi legile Domnului, se predestinează singuri la osânda dreptăţii dumnezeieşti, care a fost gătit diavolilor şi îngerilor lui (Matei 25,46; I Tes. 5, 9).
“Mult înrăiţii eretici zic, că Dumnezeu predestinează pe unii la slavă şi osândeşte pe alţii, fără a ţine seama de faptele celor predestinaţi şi osândiţi, însă această afirmaţie este o nelegiuire … Dumnezeu nu răpeşte facultatea de a voi sau a nu voi, de a asculta sau de a nu asculta de Dânsul … El nu are nici o legătură cu faptele cele rele ale omului, ci El voieşte deopotrivă mântuirea tuturor fiindcă ştim că la El nu este părtinire (Rom. 2, II). Mărturisim că toţi cei ce s-au făcut vase ale pierzării, prin voinţa lor înrăită şi inima lor nepocăită, pe bună dreptate cad la osândă. Niciodată să nu zicem că Dumnezeu este cauza osândirii veşnice, El, care arată că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7) … Pe cei ce învaţă astfel îi declarăm că sunt mai răi decât cei vestiţi în nelegiuire, şi-i supunem anatemei veşnice”. Pavăză Ortodoxă, Dec. III.
Ideea de sacrificiu este întâlnită la toate religiile lumii, iar originea ei trebuie căutată în dorinţa de legătură a omului cu Divinitatea. În starea edenică, sacrificiul nu a existat, relaţia dintre om şi Creator manifestându-se printr-o comuniune spirituală directă. Sacrificiul s-a născut în urma căderii protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Oamenii s-au străduit să refacă legătura lor spirituală cu Tatăl ceresc cu ajutorul sacrificiului, numai că, în urma slăbirii spirituale a omului copleşit de păcat, sacrificiul şi-a pierdut din spiritualitate devenind mai mult material, extern şi chiar egoist.
În iudaism sacrificiul nu este identic cu noţiunea de religie, ci mai degrabă este un simbol care contribuie la îndreptarea celui credincios în faţa lui Dumnezeu şi o manifestare a dragostei divine faţă de făptura sa. Sacrificiul exprimă relaţia dintre Dumnezeu şi omul credincios.
Sacrificiul arderii de tot sau holocaustul
Acest gen de sacrificii reprezintă oferta totală, prin arderea absolută, a darurilor făcute lui Dumnezeu. Fiind cel mai complet şi mai desăvârşit gen de sacrificiu din Vechiul Testament, holocaustul reprezintă adorarea lui Dumnezeu, prin care se oferă integral atât trupul cât şi sufletul spre sfinţire şi renaştere la o viaţă nouă.
Sacrificiul nesângeros
Vechiul Testament abundă în exemple de sacrificii nesângeroase. Cain aduce sacrificii din roadele pământului (Fac. cap. 4, v. 3), Melchisedec, regele Salemului, îl întâmpină pe Avraam cu un sacrificiu nesângeros de pâine şi vin (Fac. cap. 14, v. 18 si 19).
Sacrificiul de comuniune
În Vechiul Testament există mai multe feluri de sacrificii de comuniune, cum ar fi : sacrificiul legământului, sacrificiul mielului pascal, sacrificiul de pace etc. Aceste sacrificii ţintesc la întărirea comuniunii între Dumnezeu şi poporul Său, pe de o parte, şi la stabilirea de relaţii bune, de împăcare între membrii aceluiaşi popor, pe de altă parte.
În scrierile profetice şi o parte din psalmi, noţiunea de sacrificiu este prezentată sub o nouă perspectivă, a unei spiritualizări sau interiorizări personale. Accentul este pus pe ofranda personală interioară adusă lui Dumnezeu mai degrabă, decât pe jertfele materiale. Isaia vorbeşte despre dezgustul pe care Dumnezeu îl are faţă de sacrificiile pur exterioare, accentuând totodată asupra punerii în practică a unor exigenţe morale care izvorăsc din dreptatea interioară: “Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! [...] Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Isaia cap 1, v. 11 – 17
- Sacrificiul în creştinism
Jertfa Noului Testament este Fiul lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, legatura dintre preot şi jertfa este aici atât de strânsă încât jertfa este însuşi Jertfitorul. Arhiereul Suprem se aduce pe Sine drept Jertfă. Aceasta constituie cheia înţelesului înalt pe care îl are jertfa în raport cu Dumnezeu.
Prin sacrificiul religios se urmăreşte înlăturarea păcatului şi refacerea spirituală a invidiului. Păcatul fiind o realitate morală, nu poate fi depăşit decât tot printr-o realitate morală. Animalul nu putea face nimic în acest sens. Suferinţa este singura cale spirituală pe care se poate duce lupta cu păcatul, singura forţă ce poate fi opusă păcatului.
În Hristos, durerea şi moartea şi-au schimbat rostul de pedeapsă pentru păcat, deşi El le-a asumat ca urmări ale păcatului. Datorită marii iubiri cu care ne-a iubit (Efes. cap. 2, v. 4), Fiul lui Dumnezeu S-a suit pe Cruce şi de acolo a ridicat Păcatul lumii (Ioan cap. 1, v. 29). Iisus a dorit Crucea ca ascultare faţă de Tatăl. El nu a murit din slăbiciune omenească şi nici într-un mod secret şi retras. El a acceptat moartea de bunăvoie şi răstignirea publică, fiind victima urii.
Jertfa lui Hristos este sfinţitoare, deoarece ea deschide calea spre îndumnezeirea omului. De fapt, Jertfa lui Hristos realizează trei deziderate: să ne atragă în comuniune cu Sine, omorând omul egoist din noi; să ne facă să împărtăşim soarta Lui de fericire şi comuniune cu Tatăl; să îndeplinească dreptatea divină.
În islam întâlnim câteva particularităţi care ne fac să credem că în acestă religie nu se poate vorbi despre un sacrificiu propriu-zis. Acest lucru se datorează unor motive atât interne, care ţin de esenţa doctrinară islamică privind pe cel credincios şi relaţia lui cu Allah, cât şi externe, legate de mediul sărăcăcios în care au trăit arabii.
Faţă de Allah, cel credincios nu are nici un fel de drepturi, întreaga creaţie fiind proprietatea sa de jure.
Accentuând mai mult din necesitate asupra supremaţiei şi puterii absolute a lui Allah, Mohomed a ajuns să atribuie originea binelui cât şi a răului lui Allah. Drept aceea Mohamed sugerează că Allah este cel care predestinează pe unii spre mântuire, iar pe alţii spre pierzare : “Pe cine Dumnezeu doreşte să îndrume, El va deschide inima aceluia spre islam; însă pe cel pe care doreşte să-l inducă în eroare, aceluia îi va îngusta pieptul, ca şi cum el ar trebui să urce spre ceruri”.
În acest context al predestinaţiei întreaga viaţă cu adevărat religiosă este aceea de a cunoaşte că “nimic nu va veni asupra noastră decât ceea ce ne-a fost scris de Allah”.
Există în general un fatalism absolut în islam, care reduce la nimic orice încercare sau strădanie omenească spre perfecţiune.
Cu toate că islamul nu favorizează deci ideea de sacrificiu, din motivele menţionate, întâlnim în Coran două situaţii când se face referire directă la sacrificiu. Prima este pusă în legătură cu încălcarea jurământului depus faţă de Allah. Cel care şi-a încălcat jurământul trebuie să facă unul din următoarele lucruri: să hrănească 10 săraci cu aceeaşi mâncare cu care îşi hrăneşte propria familie, să le dea îmbrăcăminte sau să elibereze un prizonier. Dacă nu poate duce la îndeplinire nici unul din aceste acte, atunci credinciosul trebuie să postească o perioadă de trei zile. Cea de-a doua referire este pusă în legătură cu uciderea de vânat în timpul pelerinajului. Credinciosul musulman care, aflat în pelerinaj a vânat un animal sau o pasăre, trebuie să jertfească un animal sau o pasăre domestică de egală valoare, pentru a compensa câştigul făcut prin vânătoare. Ca şi în primul caz, cel care a încălcat porunca Coranului trebuie, să hrănească zece persoane, să sacrifice un animal sau să postească.
Posted: December 28th, 2009
Categories:
Teologie urbana
Tags:
crestinism,
holocaust,
islam,
iudaism,
sacrificiu
Comments:
4 Comments.
