The new body will be active in countries suffering from ” a progressive secularisation of society,” Benedict said. Vatican-watchers expect an Italian archbishop to be named as head of the council. Catholic congregations in the West have plummeted in recent years as followers revolted by the steady stream of abuse scandals have turned turn away from the church.

“Violenţa nu rezolvă disputele, ci creşte consecinţele lor tragice şi generează mai multă violenţă,” arăta Papa la sfârşitul audienţei sale din piaţa San Pietro din Vatican .

“Cu mare trepidaţie am urmărit tragicele evenimente ce s-au produs lângă Fâşia Gaza. Simt nevoia să îmi exprim condoleanţele mele din inimă pentru aceste evenimente dureroase, ce îngrijorează pe ce care doresc pacea în regiune” .

Trupe de comando israeliene s-au urcat la bordul flotilei umanitare pentru Fâşia Gaza, iar în urma atacului nouă pasageri au fost ucişi, ceea ce a declanşat un protest internaţional.

Armata israeliană a acuzat activiştii de pe vase că au provocat vărsare de sânge prin atacarea soldaţilor săi când s-au urcat la bord.

“Fac apel la cei care au responsabilităţi politice, locale sau internaţionale, să caute fără încetare doar soluţii prin dialog, pentru a asigura poporului cele mai bune condiţii de viaţă, armonie şi serenitate,” arăta papa.

Un document al Vaticanului care a ajuns în posesia presei califica ocuparea israeliană a teritoriilor palestiniene ca fiind “o nedreptate politică” .

Ocuparea este “o nedreptate politică impusă palestinienilor ,” arăta Instrumentum Laboris, document de lucru al apropiatului sinod al episcopilor pe marginea Orientului Mijlociu, care este sub embargo până duminică, când Papa Benedict îl va prezenta în timpul unei vizite în Cipru.

O anchetă în acest sens a fost iniţiată de Parchetul din Roma.

Institutul pentru Opere Religioase, care se ocupă de administrarea conturilor ordinelor religioase şi ale asociaţiilor catolice, este o structură care nu e nevoită să respecte normele financiare în vigoare în Italia.

Potrivit cotidianului La Repubblica, zece bănci italiene, precum Intesa San Paolo şi Unicredit, sunt în atenţia magistraţilor.

Justiţia a descoperit că banca Vaticanului administra conturi pe lângă instituţiile italiene fără a avea un nume de titular, doar cu sigla IOR. Într-un asemenea cont din 2004, “aproximativ 180 de milioane de euro au tranzitat în doi ani”, scrie La Repubblica.

“Ipoteza anchetatorilor este că mai mulţi subiecţi cu reşedinţa fiscală în Italia utilizează IOR ca “paravan” pentru a ascunde diferite delicte, cum ar fi frauda sau evaziunea fiscală”, scriu jurnaliştii de la Repubblica.

Cesare a învăţat la universităţile din Perugia şi Pisa, dovedind un interes aparte faţă de arhitectură, mai ales faţă de cea militară. Iniţial, Cesare a fost destinat de tatăl său, care îl şi vedea Papa într-o zi, unei cariere ecleziastice. De aceea, prin intervenţia lui Alexandru al VI-lea, tânărul a fost ales arhiepiscop de Valencia, în 1492, şi a primit pălăria de cardinal un an mai târziu, la doar 19 de ani, sfidând toate regulile bisericeşti. Curând, va intra în viaţa politică a Cetăţii Eterne, remarcându-se prin abilitate, inteligenţă, şiretenie şi nu în ultimul rând, printr-o rafinată cruzime.

De asemenea, au curs râuri de cerneală despre presupusa relaţie incestuoasă dintre el şi sora lui Lucrezia, relaţie încurajată de desfrânatul lor părinte, cel care ar fi îndemnat-o chiar pe splendida sa fiică să-şi ofere fecioria fratelui mai mare! Deşi între Cesare şi Lucrezia a existat, într-adevar, o relaţie specială de prietenie, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că a fost vorba şi de legături de natură erotică. Săruturile pe care le schimbau şi care sunt certificate de numeroase mărturii, nu reprezintă o dovadă în acest sens: nu trebuie uitat că în Evul Mediu, sărutul pe gură era foarte uzitat, ca o dovadă de prietenie sinceră, chiar şi între bărbaţi, şi chiar şi între clerici.

În iulie 1497, Cesare a mers la Neapole, ca legat papal, şi l-a încoronat rege pe Ferdinand de Aragon. El ar fi dorit să o ia în căsătorie pe fiica acestuia, Carlotta, dar regele nici nu a vrut să audă de o alianţă cu „un popă, bastard de popă”. În august 1498, el a cerut consistoriului cardinalilor să accepte renunţarea sa la pălăria de cardinal, şi pe 1 octombrie, a pornit spre Franţa, ducând cu el bula papală prin care se anula mariajul regelui Ludovic al XII-lea cu Ioana de Franţa.

Ducând o politică abilă de războaie şi alianţe, Cesare a reuşit să cucerească întreaga provincie Romagna, alipind-o domeniilor papale. El spera să realizeze, într-o primă fază, un stat puternic în centrul peninsulei, după care să unifice Italia.

Venirea la tron a lui Ludovic al XII-lea a însemnat începutul sfârşitului pentru Cesare Borgia. Noul suveran francez nu mai era dispus să scape Italia din mână, cedând-o altcuiva, fie el chiar şi italian. Înţelegând că fiul Papei este un om prea inteligent şi prea mândru ca să dorească unificarea Italiei pentru a o pune sub protecţia franceză, Ludovic al XII-lea i-a retras sprijinul. Iniţiativa aceasta nu a rămas fără urmări; în 1502, mai mulţi condottieri ce luptau în subordinea lui Borgia, au conspirat împotriva lui, încercând să-l asasineze.

Abilul Cesare a înnăbuşit însă acest complot, rămas în istorie drept „revolta de la castelul Magione”, şi i-a prins pe trădători în propria lor capcană: Cesare i-a invitat să petreacă Crăciunul la reşedinţa sa şi, în toiul petrecerii, i-a făcut prizonieri. Doi dintre conspiratori, Vitellozzo Vitelli şi Oliverotto da Fermo, cei mai faimoşi condottieri ai Italiei din acea vreme, au fost spânzuraţi în pivniţele castelului, pe 31 decembrie 1502.

Cariera strălucită a lui Cesare s-a încheiat odată cu moartea Papei Alexandru al VI-lea. Deposedat de toate domeniile, Cesare a plecat mai întâi la Neapole şi de aici în Spania, patria strămoşilor săi. Ludovic al XII-lea al Franţei l-a deposedat de titlul de duce şi de domeniul de Valentinois. Singurul refugiu rămânea curtea regelui Navarrei, unde Cesare a reuşit să fugă din prizonierat, la 25 octombrie 1506.

Pe 12 martie 1507, viteazul şi inteligentul prinţ renascentist sfârşea, răpus de un foc de muschetă, într-o ciocnire minoră cu rebelul conte de Lerin, la Viana, pe teritoriul Navarrei. Luptând pentru o cauză ce-i era cu totul străină, într-un regiment spaniol, sub un nume de împrumut, spre a nu i se cunoaşte adevărata identitate.

Se spune că nimeni nu a rezistat farmecelor sale, primii ei amanţi fiind fratele ei Cesare şi chiar tatăl lor! Vannozza nu a avut cum să o ferească de poftele incestuoase, retrăgându-se la un conac după ce Papa a înlocuit-o cu Giulia Orsino, La Bella, considerată cea mai frumoasă femeie a epocii. Blonda şi ingenua Lucrezia a rămas sub oblăduirea Giuliei, împrietenindu-se cu „concubina Papei”, cum o numea târgul, sau, în batjocură, „mireasa lui Hristos”.

Aceasta a învăţat-o arta curtezanelor. La 13 ani, când abia se întrezărea femeia din ea, a fost căsătorită cu Giovanni Sforza, în vârstă de 26 de ani. Ceremonia a fost organizată de amanta Papei, care a invitat toate curtezanele Romei, cu tot cu “peştii” şi amanţii lor celebri.

Lucrezia a fost la cheremul tatălui şi fratelui Cesare, care îi găseau soţi şi o divorţau după interesele lor. Mai mult decât atât, o făceau părtaşă la crimele lor. Se spune că Lucrezia ar fi avut un inel cu un lăcaş pentru otravă, din care picura în cupele cardinalilor “non grata” la banchetele organizate de Papa Alexandru al VI-lea şi Cesare.

În urma celor trei căsătorii impuse, ea a născut şase copii, şi încă unul din flori. O renumită descendentă a Lucreziei Borgia este actriţa Brooke Shields, prin bunica paternă, Marina Torlonia di Civitella-Cesi.

Otrava a fost vărsată într-o sticlă de vin destinată anume cardinalului, dar întâmplarea a făcut ca paharnicul care ştia secretul sticlelor să lipsească în momentul în care papa, sosit mai devreme, ceru să bea: un alt servitor îi dădu sticla cu vin otrăvit! Otrava îşi făcu efectul abia câteva zile mai târziu.

Se încercară tot felul de remedii: antidoturi, băi în apă îngheţată. Unii pretind că, ajuns la disperare. Alexandru al Vl-lea a pus să fie spintecat un catâr şi s-a tăvălit în măruntaiele lui. Nimic nu ajută. Papa muri pe 18 august 1503 în cele mai cumplite dureri. “Corpul începuse să-i putrezească, făcea spume la gură cum face o oală pusă pe foc şi asta a durat până l-au îngropat. Se şi umflase îngrozitor, de nici nu mai semăna a om”, povesteşte un martor. Cadavrul său trezea o asemenea scârbă, încât nimeni nu voia să-l atingă. Un hamal a fost cel care a tras catafalcul, cu ajutorul unei funii, până la mormânt.

Rodrigo Borgia s-a născut la 1 ianuarie 1431, la Játiva, acelaşi oraş în care s-a născut şi papa Calixt al III-lea, care îl numise cardinal la doar 25 de ani. Ajuns vicecancelar al Bisericii din Roma, Rodrigo s-a îmbogăţit din beneficii uriaşe şi s-a obişnuit să trăiască precum un prinţ, înconjurat de curteni şi metrese.

Noul papă şi-a propus să facă din pontificatul său o domnie de tip universal. El şi-a dorit ca puterile lumeşti să-i fie subordonate tot aşa cum îi erau supuse cele ecleziastice, în virtutea autorităţii acordate de Hristos Sfântului Petru de a lega şi dezlega toate lucrurile atât pe pamânt cât şi în ceruri.

Pe vremea când era cardinal, Pius al II-lea i-a reproşat într-o scrisoare oficială viaţa de libertinaj pe care, de altfel, Rodrigo nici nu-şi dădea osteneala să o ascundă; avea o relaţie cu o romană, Vannozza de’ Cattanei, care fusese căsătorită de trei ori. Rodrigo a avut cu aceasta patru copii, dar de la alte femei necunoscute mai avusese alţi trei.

Pentru Alexandru al VI-lea, papalitatea şi Biserica au constituit doar un mijloc pentru a-şi îmbogăţi şi promova familia, asigurându-i fiecăruia dintre copii o poziţie socială dominantă; dintre aceştia, Cesare Borgia a fost acela destinat să culeagă roadele cele mai importante încă de la o vârstă fragedă.

În 1493, Cesare a fost ales în colegiul cardinalilor, după care a primit arhiepiscopia de Valenza şi titlul de duce de Romagna. Statul pontifical a pierdut astfel o importantă provincie a sa, aceasta devenind un principat ereditar al familiei Borgia.

Fiul preferat al papei, Giovanni, a primit, în 1497, ducatul de Benevento, Terracina şi Pontecorvo, devenind, practic, stăpân peste o parte din Statul pontifical. Giovanni s-a bucurat de această situaţie destul de puţin, pentru că, în acelaşi an, a fost ucis în condiţii destul de misterioase. În fine, Lucreziei Borgia, Alexandru al VI-lea i-a lăsat de cel puţin două ori – atunci când a fost nevoit să părăsească Roma – conducerea oraşului, înnobilând-o astfel ca pe o veritabilă “păpesă”. Ducatul de Sermonetta a fost dat fiului Lucretiei, Roderico, în momentul în care acesta avea doar doi ani.

Ca papa, Rodrigo a continuat să aibă acelaşi comportament aflat sub semnul plăcerilor, astfel încât i s-au mai născut doi copii, ultimul către sfârşitul pontificatului. Amanta sa oficială a fost soţia lui Orsino Orsini, frumoasa Giulia Farnese, pe care contemporanii o numeau concubina papei sau, în batjocură, “soţia lui Hristos”.

Mai trebuie spus că nimeni nu s-a gândit să se simtă ofensat că la curtea pontificală se încălca zilnic jurământul de celibat. Pe vremea când facea parte din ordinul bisericesc, papa Piccolomini a avut el însuşi copii naturali şi a fost auzit punând la îndoială virtuţile celibatului pentru preoţi.

- Puteţi da o definiţi simplă “excomunicării”?

Da. Excomunicarea este cea mai serioasă cenzură pe care Biserica Catolică o impune membrilor săi. Excomunicarea îşi are rădăcinile adânc în istoria ecleziastică, şi este încă utilizată, de fapt utilizată tot mai mult, şi în zilele noastre. Excomunicarea este însă mai mult decât o simplă penalizare pentru acţiunile din trecut; este cu adevărat o chemare urgentă la modificarea comportamentului cuiva pe viitor. Excomunicarea este clasificată ca o “pedeapsă medicinală” de către Biserică, tocmai pentru că scopul ei principal este acela de a produce o schimbare în individ. Pedepsirea anumitor acţiuni prin excomunicare demonstrează că anumite acţiuni sunt fundamental greşite şi aduc prejudicii profunde atât persoanei care le înfăptuieşte, cât şi celor din jur.

- Care sunt cele mai frecvente concepţii greşite?

Aş spune că sunt două, sau poate trei. Prima ar fi aceea că excomunicarea este modul prin care cineva este dat afară din Biserică. Nu este adevărat. Există modalităţi de a anula statutul cuiva de membru al Bisericii, dar excomunicarea nu este unul dintre ele. Analogia la care recurg pentru a explica ce înseamnă excomunicarea este cea a unui criminal care are de ispăşit o lungă pedeapsă în închisoare. El este în închisoare, dar rămâne un cetăţean legat de legile ţării sale. Dacă, să spunem, deţine o proprietate de pe urma căreia are profit, el trebuie să plătească taxele chiar dacă este în închisoare. Dacă comite o altă fărădelege în închisoare, poate fi judecat pentru ea ş.a.m.d. Bineînţeles că un criminal îşi pierde anumite drepturi importante cum ar fi libertatea de mişcare şi dreptul la vot, dar el rămâne un cetăţean. În mod similar, şi persoana excomunicată rămâne membră a Bisericii, dar îşi pierde anumite drepturi importante legate de calitatea de membru al Bisericii şi este exclusă de la anumite activităţi sau beneficii ale Bisericii.

A doua concepţie greşită este aceea că persoanele care mor excomunicate merg în iad. Poate se duc, poate nu, dar noi nu avem de unde să ştim acest lucru în mod cert. În orice caz, Biserica nu are nici un fel de jurisdicţie asupra persoanei decedate şi soarta ei finală este hotărâtă de Dumnezeu, în virtutea vieţii pe care acea persoană a dus-o. Bineînţeles, a te prezenta în faţa lui Dumnezeu pentru judecată în starea de excomunicare din partea Bisericii Sale de pe pământ nu este un lucru bun.

A treia concepţie greşită este aceasta: mulţi oameni cred că dacă un anumit catolic comite o faptă pentru care pedeapsa este excomunicarea automată (de exemplu schismă, erezie, avort), aceasta vine în mod automat după comiterea faptei. Aceasta nu este în mod necesar adevărat, dar pentru a înţelege aceasta trebuie să facem referire la canoanele 18, 1323 şi 1324, între altele, canoane care conţin o listă de factori care reduc sau chiar anulează răspunderea pentru delictele canonice. Luate individual, aceste excepţii sunt foarte clare, dar dacă privim totul ca pe un întreg, aşa cum trebuie, ele pot face să fie mult mai dificil a determina dacă excomunicarea automată a fost inclusă într-un anumit caz.

Deci ce se întâmplă cu cazurile în care dreptul canonic pare să impună excomunicarea automată? În mod invariabil, în aceste cazuri discuţia se îndreaptă spre aspectele tehnice ale dreptului canonic în loc să rămână concentrată asupra comportamentului ofensiv care a dat naştere discuţiei. Mulţi canonişti cred că aspectul automatic a unor acţiuni excomunicabile nu face altceva decât să obstrucţioneze eficacitatea legii şi ar prefera ca acest aspect să fie eliminat. Ei arată că nici un sistem de legi modern nu include ceva echivalent cu o “condamnare automată” la comiterea unei infracţiuni, că lunga listă de excepţii la pedeapsa automată slăbeşte substanţial şansele ca astfel de pedepse să fie aplicate în majoritatea cazurilor, şi că Codul Canonic al Bisericilor Orientale (CCEO), care a apărut la câţiva ani după Codul din 1983 al Bisericii Romano-Catolice, a renunţat în totalitate la pedepsele automate. Însă Codul din 1983 spune ceea ce spune. Datoria noastră este aceea de a aplica legea aşa cum este scrisă cât mai fidel cu putinţă.

- Au existat cazuri de excomunicări false sau greşite?

Fără îndoială. Îmi vine în minte Sfânta Ioana d’Arc. De fiecare dată când judecători umani iau decizii asupra unor comportamente există posibilitatea de a greşi, posibilitatea excesului de zel sau a incorectitudinii. O excomunicare greşită sau falsă nu îl leagă pe Dumnezeu. După cum am menţionat, El este ultimul judecător al inimilor. Pe de altă parte, a nu impune o excomunicare acolo unde este cazul este de asemenea o greşeală. Amintiţi-vă, excomunicarea este o “pedeapsă medicinală” care serveşte la binele comun al Bisericii. Dacă într-un anumit caz excomunicarea este meritată, dar nu este impusă, binele pe care l-ar putea face excomunicarea nu s-ar înfăptui. După cum am spus, consider că excomunicarea automată ar trebui lăsată la o parte, dar şi că excomunicarea oficială ar trebui aplicată mai frecvent. Acestea nu sunt poziţii inconsecvente.