Cesare a învăţat la universităţile din Perugia şi Pisa, dovedind un interes aparte faţă de arhitectură, mai ales faţă de cea militară. Iniţial, Cesare a fost destinat de tatăl său, care îl şi vedea Papa într-o zi, unei cariere ecleziastice. De aceea, prin intervenţia lui Alexandru al VI-lea, tânărul a fost ales arhiepiscop de Valencia, în 1492, şi a primit pălăria de cardinal un an mai târziu, la doar 19 de ani, sfidând toate regulile bisericeşti. Curând, va intra în viaţa politică a Cetăţii Eterne, remarcându-se prin abilitate, inteligenţă, şiretenie şi nu în ultimul rând, printr-o rafinată cruzime.

De asemenea, au curs râuri de cerneală despre presupusa relaţie incestuoasă dintre el şi sora lui Lucrezia, relaţie încurajată de desfrânatul lor părinte, cel care ar fi îndemnat-o chiar pe splendida sa fiică să-şi ofere fecioria fratelui mai mare! Deşi între Cesare şi Lucrezia a existat, într-adevar, o relaţie specială de prietenie, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că a fost vorba şi de legături de natură erotică. Săruturile pe care le schimbau şi care sunt certificate de numeroase mărturii, nu reprezintă o dovadă în acest sens: nu trebuie uitat că în Evul Mediu, sărutul pe gură era foarte uzitat, ca o dovadă de prietenie sinceră, chiar şi între bărbaţi, şi chiar şi între clerici.

În iulie 1497, Cesare a mers la Neapole, ca legat papal, şi l-a încoronat rege pe Ferdinand de Aragon. El ar fi dorit să o ia în căsătorie pe fiica acestuia, Carlotta, dar regele nici nu a vrut să audă de o alianţă cu „un popă, bastard de popă”. În august 1498, el a cerut consistoriului cardinalilor să accepte renunţarea sa la pălăria de cardinal, şi pe 1 octombrie, a pornit spre Franţa, ducând cu el bula papală prin care se anula mariajul regelui Ludovic al XII-lea cu Ioana de Franţa.

Ducând o politică abilă de războaie şi alianţe, Cesare a reuşit să cucerească întreaga provincie Romagna, alipind-o domeniilor papale. El spera să realizeze, într-o primă fază, un stat puternic în centrul peninsulei, după care să unifice Italia.

Venirea la tron a lui Ludovic al XII-lea a însemnat începutul sfârşitului pentru Cesare Borgia. Noul suveran francez nu mai era dispus să scape Italia din mână, cedând-o altcuiva, fie el chiar şi italian. Înţelegând că fiul Papei este un om prea inteligent şi prea mândru ca să dorească unificarea Italiei pentru a o pune sub protecţia franceză, Ludovic al XII-lea i-a retras sprijinul. Iniţiativa aceasta nu a rămas fără urmări; în 1502, mai mulţi condottieri ce luptau în subordinea lui Borgia, au conspirat împotriva lui, încercând să-l asasineze.

Abilul Cesare a înnăbuşit însă acest complot, rămas în istorie drept „revolta de la castelul Magione”, şi i-a prins pe trădători în propria lor capcană: Cesare i-a invitat să petreacă Crăciunul la reşedinţa sa şi, în toiul petrecerii, i-a făcut prizonieri. Doi dintre conspiratori, Vitellozzo Vitelli şi Oliverotto da Fermo, cei mai faimoşi condottieri ai Italiei din acea vreme, au fost spânzuraţi în pivniţele castelului, pe 31 decembrie 1502.

Cariera strălucită a lui Cesare s-a încheiat odată cu moartea Papei Alexandru al VI-lea. Deposedat de toate domeniile, Cesare a plecat mai întâi la Neapole şi de aici în Spania, patria strămoşilor săi. Ludovic al XII-lea al Franţei l-a deposedat de titlul de duce şi de domeniul de Valentinois. Singurul refugiu rămânea curtea regelui Navarrei, unde Cesare a reuşit să fugă din prizonierat, la 25 octombrie 1506.

Pe 12 martie 1507, viteazul şi inteligentul prinţ renascentist sfârşea, răpus de un foc de muschetă, într-o ciocnire minoră cu rebelul conte de Lerin, la Viana, pe teritoriul Navarrei. Luptând pentru o cauză ce-i era cu totul străină, într-un regiment spaniol, sub un nume de împrumut, spre a nu i se cunoaşte adevărata identitate.

Otrava a fost vărsată într-o sticlă de vin destinată anume cardinalului, dar întâmplarea a făcut ca paharnicul care ştia secretul sticlelor să lipsească în momentul în care papa, sosit mai devreme, ceru să bea: un alt servitor îi dădu sticla cu vin otrăvit! Otrava îşi făcu efectul abia câteva zile mai târziu.

Se încercară tot felul de remedii: antidoturi, băi în apă îngheţată. Unii pretind că, ajuns la disperare. Alexandru al Vl-lea a pus să fie spintecat un catâr şi s-a tăvălit în măruntaiele lui. Nimic nu ajută. Papa muri pe 18 august 1503 în cele mai cumplite dureri. “Corpul începuse să-i putrezească, făcea spume la gură cum face o oală pusă pe foc şi asta a durat până l-au îngropat. Se şi umflase îngrozitor, de nici nu mai semăna a om”, povesteşte un martor. Cadavrul său trezea o asemenea scârbă, încât nimeni nu voia să-l atingă. Un hamal a fost cel care a tras catafalcul, cu ajutorul unei funii, până la mormânt.

Rodrigo Borgia s-a născut la 1 ianuarie 1431, la Játiva, acelaşi oraş în care s-a născut şi papa Calixt al III-lea, care îl numise cardinal la doar 25 de ani. Ajuns vicecancelar al Bisericii din Roma, Rodrigo s-a îmbogăţit din beneficii uriaşe şi s-a obişnuit să trăiască precum un prinţ, înconjurat de curteni şi metrese.

Noul papă şi-a propus să facă din pontificatul său o domnie de tip universal. El şi-a dorit ca puterile lumeşti să-i fie subordonate tot aşa cum îi erau supuse cele ecleziastice, în virtutea autorităţii acordate de Hristos Sfântului Petru de a lega şi dezlega toate lucrurile atât pe pamânt cât şi în ceruri.

Pe vremea când era cardinal, Pius al II-lea i-a reproşat într-o scrisoare oficială viaţa de libertinaj pe care, de altfel, Rodrigo nici nu-şi dădea osteneala să o ascundă; avea o relaţie cu o romană, Vannozza de’ Cattanei, care fusese căsătorită de trei ori. Rodrigo a avut cu aceasta patru copii, dar de la alte femei necunoscute mai avusese alţi trei.

Pentru Alexandru al VI-lea, papalitatea şi Biserica au constituit doar un mijloc pentru a-şi îmbogăţi şi promova familia, asigurându-i fiecăruia dintre copii o poziţie socială dominantă; dintre aceştia, Cesare Borgia a fost acela destinat să culeagă roadele cele mai importante încă de la o vârstă fragedă.

În 1493, Cesare a fost ales în colegiul cardinalilor, după care a primit arhiepiscopia de Valenza şi titlul de duce de Romagna. Statul pontifical a pierdut astfel o importantă provincie a sa, aceasta devenind un principat ereditar al familiei Borgia.

Fiul preferat al papei, Giovanni, a primit, în 1497, ducatul de Benevento, Terracina şi Pontecorvo, devenind, practic, stăpân peste o parte din Statul pontifical. Giovanni s-a bucurat de această situaţie destul de puţin, pentru că, în acelaşi an, a fost ucis în condiţii destul de misterioase. În fine, Lucreziei Borgia, Alexandru al VI-lea i-a lăsat de cel puţin două ori – atunci când a fost nevoit să părăsească Roma – conducerea oraşului, înnobilând-o astfel ca pe o veritabilă “păpesă”. Ducatul de Sermonetta a fost dat fiului Lucretiei, Roderico, în momentul în care acesta avea doar doi ani.

Ca papa, Rodrigo a continuat să aibă acelaşi comportament aflat sub semnul plăcerilor, astfel încât i s-au mai născut doi copii, ultimul către sfârşitul pontificatului. Amanta sa oficială a fost soţia lui Orsino Orsini, frumoasa Giulia Farnese, pe care contemporanii o numeau concubina papei sau, în batjocură, “soţia lui Hristos”.

Mai trebuie spus că nimeni nu s-a gândit să se simtă ofensat că la curtea pontificală se încălca zilnic jurământul de celibat. Pe vremea când facea parte din ordinul bisericesc, papa Piccolomini a avut el însuşi copii naturali şi a fost auzit punând la îndoială virtuţile celibatului pentru preoţi.