1. Minciuni din texte religioase.
2. Minciuni care rănesc pe toţi şi nu servesc nimănui.
3. Minciuni care rănesc pe toţi şi servesc cuiva.
4. Minciuni spuse pentru plăcerea de a minţi.
5. Minciuni spuse pentru “a mulţumi pe alţii într-o manieră elegantă”.
6. Minciuni care nu rănesc pe nimeni şi servesc cuiva.
7. Minciuni care nu rănesc pe nimeni şi salvează viaţa cuiva.
8. Minciuni care nu rănesc pe nimeni şi salvează “puritatea” cuiva.

Adevărat s-a înălţat!

Dacă auzim că cineva ne-a blestemat, nu trebuie să cădem în disperare. Blestemul poate prinde rădăcini doar în omul care nu este unit cu Hristos. Dacă blestemul ar rodi în orice om, chiar şi în cel ce s-a unit cu Hristos, ar însemna că diavolul este mai puternic decât Dumnezeu. Ori acest lucru este neadevărat, căci nu poate creatura să fie superioară Creatorului.

Blestemul a fost considerat de ştiinţa modernă ca făcând parte din credinţa popoarelor primitive. Se pierde din vedere că Scriptura  ne descoperă că însuşi Dumnezeu a blestemat. Mai întâi l-a blestemat pe şarpe pentru că i-a ispitit pe Adam şi pe Eva, apoi a blestemat şi pământul în care aveau să trăiască oamenii după cădere: “Blestemat să fie pământul din pricina ta! În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facerea: 3,17-19). Blestemul asupra omului este dat pentru prima dată asupra lui Cain, după ce acesta l-a ucis pe fratele său Abel: “…blestemat eşti tu de pământul care şi-a deschis gura să primească sângele fratelui tău … Pribeag şi fugar vei fi pe pământ!” (Facerea: 4, 9-12). Precizam că uciderea semenului aduce blestemul şi nu neascularea faţă de porunca dată de Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Sfinţii Părinţi mărturisesc că cel mai uşor lucru pe care îl poate face omul este să se mântuiască, pentru că acesta este potrivit firii. Dar din cauza păcatului, ni se pare că mântuirea este cel mai greu lucru de realizat. Aşa ne putem explica de ce omului îi este mai uşor să facă rău şi să blesteme. E bine să ne amintim neîncetat că a binecuvanta este firescul omului.

În articolul 47 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române se afirmă: “clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei, decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalităţile de trecere la Ortodoxie”.

Cu toate că există canoane care interzic aceste căsătorii, totuşi ele au fost săvârşite. Apostolul Pavel a fost de acord cu căsătoriile mixte care apar prin convertirea unuia dintre soţii necreştini la religia creştină: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Cor. 7, 14).

Căsătoria mixtă nu este îngăduită de Biserică pentru a aduna „adevăruri”. Căci o „adunare de adevăruri„ nu dau la total “un adevăr”. Iar ca să nu avem îndoieli în asemenea situaţii, voi aminti de canonul 72 al Sinodului Trulan, de la Constantinopol (692): „Să nu îngădui ca bărbatul ortodox să se lege prin căsătorie cu femeia eretică, nici femeia ortodoxă să se unescă prin căsătorie cu un bărbat eretic, ci, de s-ar vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, căsătoria (însoţirea nelegitimă) să se dezlege (…).

În scrierea apocrifa “Relatarea lui Iosif din Arimateea”, se menţionează că Iuda ar fi fost vărul lui Caiafa şi că el n-ar fi crezut nici o clipă în mesajul lui Iisus şi ar fi devenit apostol numai pentru a da informaţii despre activitatea Lui.

În ochii altora Iuda apare ca un mare patriot evreu. El vede în Hristos o figură mesianică. Dar rolul Mesiei este unul politic: el trebuie să elibereze poporul evreu de robia romană. Din cauza pasivităţii lui Hristos, Iuda se hotărăşte să-L provoace. Cum? Să-L dea pe mâna sinedriului. Pentru cei care împărtăşesc această ideee, Iuda s-a înşelat, de vreme ce Hristos acceptă să fie răstignit.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, Iuda este “iubitorul de arginţi”. De aici putem deduce că Hristos a fost vândut de dragul banilor, pentru agonisire de câştig.

Pentru alţii Iuda este un intim al lui Iisus, căruia îi dezvăluie secrete nedezvăluite nimănui şi căruia îi porunceşte să-L vândă pentru mântuirea neamului omenesc. Iuda devine astfel coautor al mânturii.

Desi trădarea lui Mesia fusese prezisă în Vechiul Testament, şi deşi Hristos cunoştea pe trădător, Iuda nu este un predestinat, cum îl prezintă anumiţi teologi protestanţi, care manifestă faţă de el o oarecare compătimire şi care încearcă să susţină că el a îndeplinit un rol necesar în actul mântuirii.

Sfintele Evanghelii ne arată că nici o circumstanţă atenuantă nu se poate invoca în favoarea lui, ca să fie iertat, ori ca să i se micşoreze vina. Ele ni-l înfăţişează lucrând din proprie iniţiativă şi ne arată că prinderea Mântuitorului, care fusese hotărâtă irevocabil de sinedriu, se putea face şi fără el. Oferta lui serveşte doar ca să grăbească arestarea Domnului.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia despre trădarea lui Iuda, demonstrează în chip neîndoielnic că Iuda s-ar fi putut salva, dacă ar fi voit. Iuda nu poate fi socotit aşadar ca un tip al predestinaţiei absolute, cum s-a încercat. În repetate rânduri, Hristos îl cheamă la pocăinţă, şi-i arată harul iertării şi al iubirii divine. Dar Iuda refuză de bună voie orice chemare. Trădarea Lui nici nu era necesară pentru arestarea Mântuitorului, căci aceasta fusese hotărâtă de căpeteniile iudeilor mai înainte de intervenţia lui spontană. Că trădarea a fost preştiută de Dumnezeu şi prezisă de Proroci şi de Mântuitorul, e adevărat; dar preştiinţ nu-i echivalentă cu predestinaţia, iar omul rămâne toată viaţa stăpân pe voia sa şi liber să dea ascultare fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului.

În legătură cu condiţiile trecerii în rândul sfinţilor, Biserica Ortodoxă nu a considerat să se impună reguli precise ca în Biserica apuseană, care a stabilit respectarea unor condiţii ce privesc atât trecerea unei perioade de timp, cât şi săvârşirea unui număr obligatoriu de minuni. În Răsărit, canonizarea se făcea fie imediat după trecerea la cele veşnice, prin cultul şi venerarea lor de către cei care i-au cunoscut şi aveau evlavie deosebită faţă de ei, fie după o perioadă de timp de la trecerea lor la Domnul, ca urmare a solicitării credincioşilor şi a maturizării convingerii că aceştia sunt împreună cu sfinţii.

Totuşi, având în vedere numărul mare de canonizări care au avut loc la începutul secolului al XX-lea în Biserica Rusă şi după căderea comunismului şi a URSS şi în celelalte Biserici locale, s-a pus problema stabilirii unor criterii şi proceduri de canonizare, precizându-se felul în care trebuie să se facă canonizarile în Biserica Ortodoxă, de către cine şi când, deoarece nu exista o rânduială precisă, generală şi obligatorie în întreaga Biserică, ci fiecare Biserică locală şi-a însuşit în baza principiilor generale o procedură proprie de proclamare a sfinţilor, fapt pe care îl putem vedea în literatura teologică până în secolul al XX-lea. De aceea, îin cele ce urmează nu vom descrie istoricul canonizarilor şi procesul pe care îl respectă fiecare Biserică atunci când consideră trecerea în diptice a unui erou al ei, ci vom încerca să vedem care sunt regulile pe care le-a urmărit şi pe care trebuie să le urmărească Biserica Ortodoxă în stabilirea unei singure proceduri pentru canonizarea sfinţilor.

Acest act este precedat de o cercetare serioasă a persoanei în cauză, a vieţii, a învăţăturii, a minunilor şi a moaştelor, dacş sunt descoperite, făcută de Biserică sub supravegherea episcopului. Până în secolul al XIX-lea, un rol important în canonizarea sfinţilor îl aveau şi împăraţii bizantini, ţarii ruşi şi domnitorii popoarelor ortodoxe. În acord cu Biserica, ei interveneau pentru generalizarea cinstirii sau chiar pentru canonizarea propriu-zisă a unor sfinţi.

De-a lungul timpului, autoritatea bisericească a fixat câteva criterii după care cineva putea fi trecut în sinaxarul ei: moartea martirică, mucenicia, adică suferinţa pentru Hristos, sfârşirea prin moarte pentru credinţă. Aceasta a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de netăgăduit, cea mai sigură a sfinţeniei.

Alt semn al sfinţeniei a fost mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ameninţări, indiferent dacă aceasta atrăgea moartea sau exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.

Al treilea semn al sfinţeniei a fost dintotdeauna viaţa sfântă, viaţa fără prihană, însoţită de faptele milei trupeşti si ale milei sufleteşti, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă.

Pentru viaţa trăită în acest chip, Dumnezeu preaslăveşte cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul facerii de minuni din această viaţă sau după moarte, săvârşirea minunilor fiind socotită ca al patrulea semn al sfinţeniei.

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost socotit lupta pentru apărarea dreptei credinţe, care trebuie să fie făcută cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei. Astfel, cei care luptă pentru Biserică luptă pentru Hristos, iar prin credinţa lor lucrătoare ei conservă Adevărul mântuitor, devenind binefăcători ai Bisericii.

Pe langa semnele amintite mai este considerat semn al sfinteniei ne-stricăciunea trupului după moarte. Dar, pentru că acest semn să fie dovada sfinţeniei, trebuie să fie însoţit necondiţionat de darul săvârşirii minunilor. Biserica nu a considerat că descoperirea trupului neputrezit este în mod obligatoriu semn al sfinţeniei, deoarece acest lucru poate fi şi dovada unor păcate grele. De aceea, ea a rânduit rugăciuni şi dezlegari pentru cei trecuţi la cele veşnice în spaţiul românesc, pe lângă pomenirile săvârşite la soroacele stabilite de Biserică, s-a obişnuit deshumarea la şapte ani după deces, când se fac dezlegări, mai ales dacă se constată păstrarea rămăşiţelor pământeşti nedescompuse. Pentru a verifica sfinţenia unei persoane, Biserica a rânduit ca atunci când se descoperă rămăşiţe plăcut mirositoare să se facă şi 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu să descopere prin aceasta lucrarea Sa.

Astfel, după cum este consemnat în tradiţia noastră, canonizarea o face Biserica, dar nu singură, ci la iniţiativa credincioşilor. Bisericii îi revine misiunea de a cerceta ca cel ce urmează a fi trecut în rândul sfinţilor să îndeplinească condiţiile stabilite de-a lungul timpului.