Decalog Urban

Termenul „căsătorie mixtă” este folosit pentru a defini căsătoriile care au loc între persoane de confesiuni şi religii diferite.

În articolul 47 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române se afirmă: “clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei, decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalităţile de trecere la Ortodoxie”.

Cu toate că există canoane care interzic aceste căsătorii, totuşi ele au fost săvârşite. Apostolul Pavel a fost de acord cu căsătoriile mixte care apar prin convertirea unuia dintre soţii necreştini la religia creştină: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Cor. 7, 14).

Căsătoria mixtă nu este îngăduită de Biserică pentru a aduna „adevăruri”. Căci o „adunare de adevăruri„ nu dau la total “un adevăr”. Iar ca să nu avem îndoieli în asemenea situaţii, voi aminti de canonul 72 al Sinodului Trulan, de la Constantinopol (692): „Să nu îngădui ca bărbatul ortodox să se lege prin căsătorie cu femeia eretică, nici femeia ortodoxă să se unescă prin căsătorie cu un bărbat eretic, ci, de s-ar vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, căsătoria (însoţirea nelegitimă) să se dezlege (…).

Sunt persoane care se întreabă şi astăzi dacă Iisus trebuia trădat. Dacă El trebuia trădat, se nasc alte întrebări: de ce trebuia trădat? Dacă Iuda nu ar fi făcut-o, atunci cine ar fi făcut-o? …

În scrierea apocrifa “Relatarea lui Iosif din Arimateea”, se menţionează că Iuda ar fi fost vărul lui Caiafa şi că el n-ar fi crezut nici o clipă în mesajul lui Iisus şi ar fi devenit apostol numai pentru a da informaţii despre activitatea Lui.

În ochii altora Iuda apare ca un mare patriot evreu. El vede în Hristos o figură mesianică. Dar rolul Mesiei este unul politic: el trebuie să elibereze poporul evreu de robia romană. Din cauza pasivităţii lui Hristos, Iuda se hotărăşte să-L provoace. Cum? Să-L dea pe mâna sinedriului. Pentru cei care împărtăşesc această ideee, Iuda s-a înşelat, de vreme ce Hristos acceptă să fie răstignit.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, Iuda este “iubitorul de arginţi”. De aici putem deduce că Hristos a fost vândut de dragul banilor, pentru agonisire de câştig.

Pentru alţii Iuda este un intim al lui Iisus, căruia îi dezvăluie secrete nedezvăluite nimănui şi căruia îi porunceşte să-L vândă pentru mântuirea neamului omenesc. Iuda devine astfel coautor al mânturii.

Desi trădarea lui Mesia fusese prezisă în Vechiul Testament, şi deşi Hristos cunoştea pe trădător, Iuda nu este un predestinat, cum îl prezintă anumiţi teologi protestanţi, care manifestă faţă de el o oarecare compătimire şi care încearcă să susţină că el a îndeplinit un rol necesar în actul mântuirii.

Sfintele Evanghelii ne arată că nici o circumstanţă atenuantă nu se poate invoca în favoarea lui, ca să fie iertat, ori ca să i se micşoreze vina. Ele ni-l înfăţişează lucrând din proprie iniţiativă şi ne arată că prinderea Mântuitorului, care fusese hotărâtă irevocabil de sinedriu, se putea face şi fără el. Oferta lui serveşte doar ca să grăbească arestarea Domnului.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia despre trădarea lui Iuda, demonstrează în chip neîndoielnic că Iuda s-ar fi putut salva, dacă ar fi voit. Iuda nu poate fi socotit aşadar ca un tip al predestinaţiei absolute, cum s-a încercat. În repetate rânduri, Hristos îl cheamă la pocăinţă, şi-i arată harul iertării şi al iubirii divine. Dar Iuda refuză de bună voie orice chemare. Trădarea Lui nici nu era necesară pentru arestarea Mântuitorului, căci aceasta fusese hotărâtă de căpeteniile iudeilor mai înainte de intervenţia lui spontană. Că trădarea a fost preştiută de Dumnezeu şi prezisă de Proroci şi de Mântuitorul, e adevărat; dar preştiinţ nu-i echivalentă cu predestinaţia, iar omul rămâne toată viaţa stăpân pe voia sa şi liber să dea ascultare fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului.

Prin canonizare, în Biserica Ortodoxă se înţelege înscrierea sau aşezarea cuiva în canonul sau catalogul sfinţilor ca o formă de recunoaştere a sfinţeniei unei persoane de către autoritatea bisericească. Canonizarea nu este o imitare a practicii păgâne antice prin care eroii erau consideraţi zei, ci prin ea Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care au dus o viaţă sfântă, devenind modele pentru creştini şi mijlocitori către Dumnezeu ca unii care au trăit ca şi noi în lume.

În legătură cu condiţiile trecerii în rândul sfinţilor, Biserica Ortodoxă nu a considerat să se impună reguli precise ca în Biserica apuseană, care a stabilit respectarea unor condiţii ce privesc atât trecerea unei perioade de timp, cât şi săvârşirea unui număr obligatoriu de minuni. În Răsărit, canonizarea se făcea fie imediat după trecerea la cele veşnice, prin cultul şi venerarea lor de către cei care i-au cunoscut şi aveau evlavie deosebită faţă de ei, fie după o perioadă de timp de la trecerea lor la Domnul, ca urmare a solicitării credincioşilor şi a maturizării convingerii că aceştia sunt împreună cu sfinţii.

Totuşi, având în vedere numărul mare de canonizări care au avut loc la începutul secolului al XX-lea în Biserica Rusă şi după căderea comunismului şi a URSS şi în celelalte Biserici locale, s-a pus problema stabilirii unor criterii şi proceduri de canonizare, precizându-se felul în care trebuie să se facă canonizarile în Biserica Ortodoxă, de către cine şi când, deoarece nu exista o rânduială precisă, generală şi obligatorie în întreaga Biserică, ci fiecare Biserică locală şi-a însuşit în baza principiilor generale o procedură proprie de proclamare a sfinţilor, fapt pe care îl putem vedea în literatura teologică până în secolul al XX-lea. De aceea, îin cele ce urmează nu vom descrie istoricul canonizarilor şi procesul pe care îl respectă fiecare Biserică atunci când consideră trecerea în diptice a unui erou al ei, ci vom încerca să vedem care sunt regulile pe care le-a urmărit şi pe care trebuie să le urmărească Biserica Ortodoxă în stabilirea unei singure proceduri pentru canonizarea sfinţilor.

Acest act este precedat de o cercetare serioasă a persoanei în cauză, a vieţii, a învăţăturii, a minunilor şi a moaştelor, dacş sunt descoperite, făcută de Biserică sub supravegherea episcopului. Până în secolul al XIX-lea, un rol important în canonizarea sfinţilor îl aveau şi împăraţii bizantini, ţarii ruşi şi domnitorii popoarelor ortodoxe. În acord cu Biserica, ei interveneau pentru generalizarea cinstirii sau chiar pentru canonizarea propriu-zisă a unor sfinţi.

De-a lungul timpului, autoritatea bisericească a fixat câteva criterii după care cineva putea fi trecut în sinaxarul ei: moartea martirică, mucenicia, adică suferinţa pentru Hristos, sfârşirea prin moarte pentru credinţă. Aceasta a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de netăgăduit, cea mai sigură a sfinţeniei.

Alt semn al sfinţeniei a fost mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ameninţări, indiferent dacă aceasta atrăgea moartea sau exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.

Al treilea semn al sfinţeniei a fost dintotdeauna viaţa sfântă, viaţa fără prihană, însoţită de faptele milei trupeşti si ale milei sufleteşti, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă.

Pentru viaţa trăită în acest chip, Dumnezeu preaslăveşte cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul facerii de minuni din această viaţă sau după moarte, săvârşirea minunilor fiind socotită ca al patrulea semn al sfinţeniei.

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost socotit lupta pentru apărarea dreptei credinţe, care trebuie să fie făcută cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei. Astfel, cei care luptă pentru Biserică luptă pentru Hristos, iar prin credinţa lor lucrătoare ei conservă Adevărul mântuitor, devenind binefăcători ai Bisericii.

Pe langa semnele amintite mai este considerat semn al sfinteniei ne-stricăciunea trupului după moarte. Dar, pentru că acest semn să fie dovada sfinţeniei, trebuie să fie însoţit necondiţionat de darul săvârşirii minunilor. Biserica nu a considerat că descoperirea trupului neputrezit este în mod obligatoriu semn al sfinţeniei, deoarece acest lucru poate fi şi dovada unor păcate grele. De aceea, ea a rânduit rugăciuni şi dezlegari pentru cei trecuţi la cele veşnice în spaţiul românesc, pe lângă pomenirile săvârşite la soroacele stabilite de Biserică, s-a obişnuit deshumarea la şapte ani după deces, când se fac dezlegări, mai ales dacă se constată păstrarea rămăşiţelor pământeşti nedescompuse. Pentru a verifica sfinţenia unei persoane, Biserica a rânduit ca atunci când se descoperă rămăşiţe plăcut mirositoare să se facă şi 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu să descopere prin aceasta lucrarea Sa.

Astfel, după cum este consemnat în tradiţia noastră, canonizarea o face Biserica, dar nu singură, ci la iniţiativa credincioşilor. Bisericii îi revine misiunea de a cerceta ca cel ce urmează a fi trecut în rândul sfinţilor să îndeplinească condiţiile stabilite de-a lungul timpului.

Potrivit cu planul creaţiunii, Dumnezeu a predestinat pe toţi oamenii la fericirea cea veşnică (Matei 25. 34; I Cor. 2, 9; Evrei 11. 16) însă nu necondiţionat, ci condiţionat şi anume, ca fiecare om să lucreze conştient şi liber cu harul dat lui în chip gratis, conform cu legea Domnului, fiindcă El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la conştiinţa adevărului (I Tim. 2,4; II Tini. 1,9; I Petru l, 5). Cei ce întrebuinţează rău voinţa lor şi nu voiesc să colaboreze cu harul şi legile Domnului, se predestinează singuri la osânda dreptăţii dumnezeieşti, care a fost gătit diavolilor şi îngerilor lui (Matei 25,46; I Tes. 5, 9).

“Mult înrăiţii eretici zic, că Dumnezeu predestinează pe unii la slavă şi osândeşte pe alţii, fără a ţine seama de faptele celor predestinaţi şi osândiţi, însă această afirmaţie este o nelegiuire … Dumnezeu nu răpeşte facultatea de a voi sau a nu voi, de a asculta sau de a nu asculta de Dânsul … El nu are nici o legătură cu faptele cele rele ale omului, ci El voieşte deopotrivă mântuirea tuturor fiindcă ştim că la El nu este părtinire (Rom. 2, II). Mărturisim că toţi cei ce s-au făcut vase ale pierzării, prin voinţa lor înrăită şi inima lor nepocăită, pe bună dreptate cad la osândă. Niciodată să nu zicem că Dumnezeu este cauza osândirii veşnice, El, care arată că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7) … Pe cei ce învaţă astfel îi declarăm că sunt mai răi decât cei vestiţi în nelegiuire, şi-i supunem anatemei veşnice”.  Pavăză Ortodoxă, Dec. III.

Când ne gândim la primii oameni (Adam şi Eva), este imposibil să nu ne vină în minte povestea cu muşcatul mărului de către ce doi, asta după ce fuseseră ispitiţi de şarpe!

Şi avem în minte imaginile ce apar constant în media … Eva muşcând din măr, apoi dându-i şi lui Adam!

Foarte puţini sunt cei ce au citit Biblia, iar din aceia şi mai puţini sunt cei ce au fost atenţi la ce au citit! Nicăieri în Sfânta Scriptură nu este pomenit fructul “măr” ca fiind fructul oprit şi din cauza căruia au fost izgoniţi din Rai.

sursa: Biblia Ortodoxă

Facere cap. 2 versetul 8 – 9:

Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.

Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Facere cap. 3 versetul 1 – 6:

Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”

Iar femeia a zis către şarpe: “Roade din pomii raiului putem să mâncăm;

Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”

Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri!

Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.

Când a apărut specificat fructul? De ce tocmai mărul? Nici măcar nu era un fruct întâlnit în zona “poporului ales”, adică a evreilor?

Dacă ştie cineva cine este cel ce a venit cu această inovaţie, îl rog să lase un comment, că-s tare curios!

• Christianity: In the beginning there was an ultimate being. Which created everything.

• Atheism: In the beginning there was nothing. Which exploded.

Ideea de sacrificiu este întâlnită la toate religiile lumii, iar originea ei trebuie căutată în dorinţa de legătură a omului cu Divinitatea. În starea edenică, sacrificiul nu a existat, relaţia dintre om şi Creator manifestându-se printr-o comuniune spirituală directă. Sacrificiul s-a născut în urma căderii protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Oamenii s-au străduit să refacă legătura lor spirituală cu Tatăl ceresc cu ajutorul sacrificiului, numai că, în urma slăbirii spirituale a omului copleşit de păcat, sacrificiul şi-a pierdut din spiritualitate devenind mai mult material, extern şi chiar egoist.

• Sacrificiul în iudaism

În iudaism sacrificiul nu este identic cu noţiunea de religie, ci mai degrabă este un simbol care contribuie la îndreptarea celui credincios în faţa lui Dumnezeu şi o manifestare a dragostei divine faţă de făptura sa. Sacrificiul exprimă relaţia dintre Dumnezeu şi omul credincios.

Sacrificiul arderii de tot sau holocaustul

Acest gen de sacrificii reprezintă oferta totală, prin arderea absolută, a darurilor făcute lui Dumnezeu. Fiind cel mai complet şi mai desăvârşit gen de sacrificiu din Vechiul Testament, holocaustul reprezintă adorarea lui Dumnezeu, prin care se oferă integral atât trupul cât şi sufletul spre sfinţire şi renaştere la o viaţă nouă.

Sacrificiul nesângeros

Vechiul Testament abundă în exemple de sacrificii nesângeroase. Cain aduce sacrificii din roadele pământului (Fac. cap. 4, v. 3), Melchisedec, regele Salemului, îl întâmpină pe Avraam cu un sacrificiu nesângeros de pâine şi vin (Fac. cap. 14, v. 18 si 19).

Sacrificiul de comuniune

În Vechiul Testament există mai multe feluri de sa­crificii de comuniune, cum ar fi : sacrificiul legământului, sacrificiul mielului pascal, sacrificiul de pace etc. Aceste sacrificii ţintesc la întărirea comuniunii între Dumnezeu şi poporul Său, pe de o parte, şi la stabilirea de relaţii bune, de împăcare între membrii aceluiaşi popor, pe de altă parte.

În scrierile profetice şi o parte din psalmi, noţiunea de sacrificiu este prezentată sub o nouă perspectivă, a unei spiritualizări sau interiorizări personale. Accentul este pus pe ofranda personală interioară adusă lui Dumnezeu mai degrabă, decât pe jertfele materiale. Isaia vorbeşte despre dezgustul pe care Dumnezeu îl are faţă de sacrificiile pur exterioare, accentuând totodată asupra punerii în practică a unor exigenţe morale care izvorăsc din dreptatea interioară:  “Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! [...] Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!  Isaia cap 1, v. 11 – 17

• Sacrificiul în creştinism

Jertfa Noului Testament este Fiul lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, legatura dintre preot şi jertfa este aici atât de strânsă încât jertfa este însuşi Jertfitorul. Arhiereul Suprem se aduce pe Sine drept Jertfă. Aceasta constituie cheia înţelesului înalt pe care îl are jertfa în raport cu Dumnezeu.

Prin sacrificiul religios se urmăreşte înlăturarea păcatului şi refacerea spirituală a invidiului. Păcatul fiind o realitate morală, nu poate fi depăşit decât tot printr-o realitate morală. Animalul nu putea face nimic în acest sens. Suferinţa este singura cale spirituală pe care se poate duce lupta cu păcatul, singura forţă ce poate fi opusă păcatului.

În Hristos, durerea şi moartea şi-au schimbat rostul de pedeapsă pentru păcat, deşi El le-a asumat ca urmări ale păcatului. Datorită marii iubiri cu care ne-a iubit (Efes. cap. 2, v. 4), Fiul lui Dumnezeu S-a suit pe Cruce şi de acolo a ridicat Păcatul lumii (Ioan cap. 1, v. 29). Iisus a dorit Crucea ca ascultare faţă de Tatăl. El nu a murit din slăbiciune omenească şi nici într-un mod secret şi retras. El a acceptat moartea de bunăvoie şi răstignirea publică, fiind victima urii.

Jertfa lui Hristos este sfinţitoare, deoarece ea deschide calea spre îndumnezeirea omului. De fapt, Jertfa lui Hristos realizează trei deziderate: să ne atragă în comuniune cu Sine, omorând omul egoist din noi; să ne facă să împărtăşim soarta Lui de fericire şi comuniune cu Tatăl; să îndeplinească dreptatea divină.

• Sacrificiul în islam

În islam întâlnim câteva particularităţi care ne fac să credem că în acestă religie nu se poate vorbi despre un sacri­ficiu propriu-zis. Acest lucru se datorează unor motive atât interne, care ţin de esenţa doctrinară islamică privind pe cel credincios şi relaţia lui cu Allah, cât şi externe, legate de mediul sărăcăcios în care au trăit arabii.

Faţă de Allah, cel credincios nu are nici un fel de drepturi, întreaga creaţie fiind proprietatea sa de jure.

Accentuând mai mult din necesitate asupra supremaţiei şi puterii absolute a lui Allah, Mohomed a ajuns să atribuie originea binelui cât şi a răului lui Allah. Drept aceea Mohamed sugerează că Allah este cel care predestinează pe unii spre mântuire, iar pe alţii spre pierzare : “Pe cine Dumnezeu doreşte să îndrume, El va deschide inima aceluia spre islam; însă pe cel pe care doreşte să-l inducă în eroare, aceluia îi va îngusta pieptul, ca şi cum el ar trebui să urce spre ceruri”.

În acest context al predestinaţiei întreaga viaţă cu adevărat religiosă este aceea de a cunoaşte că “nimic nu va veni asupra noastră decât ceea ce ne-a fost scris de Allah”.

Există în general un fatalism absolut în islam, care reduce la nimic orice încercare sau strădanie omenească spre perfecţiune.

Cu toate că islamul nu favorizează deci ideea de sacrificiu, din motivele menţionate, întâlnim în Coran două situaţii când se face referire directă la sacri­ficiu. Prima este pusă în legătură cu încălcarea jurământului depus faţă de Allah. Cel care şi-a încălcat jurământul trebuie să facă unul din următoarele lucruri: să hrănească 10 săraci cu aceeaşi mâncare cu care îşi hrăneşte propria familie, să le dea îmbrăcăminte sau să elibereze un prizonier. Dacă nu poate duce la îndeplinire nici unul din aceste acte, atunci credinciosul trebuie să postească o perioadă de trei zile. Cea de-a doua referire este pusă în legătură cu uciderea de vânat în timpul pelerinajului. Credinciosul musulman care, aflat în pelerinaj a vânat un ani­mal sau o pasăre, trebuie să jertfească un animal sau o pasăre domestică de egală valoare, pentru a compensa câştigul făcut prin vânătoare. Ca şi în primul caz, cel care a încălcat porunca Coranului trebuie, să hrănească zece persoane, să sacrifice un animal sau să postească.

Important: De Crăciun serbăm Naşterea Domnului!

Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi cu secolul al V-lea în Est.

Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie odată cu botezul şi primul miracol al lui Iisus (minunea de Cana Galileii, când Iisus a transformat apa în vin). Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Hr. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie.

În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului.

P.S. Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus!

Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie (Buna-Vestire), moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie.

Decalogul Islamic, supranumit şi Tradiţia lui Mahomed (Muhammad), este, la fel ca şi Cele zece porunci evreieşti din cartea Ieşire cap. 20, v. 2, găsit în Sfintele Scripturi: Coran, 17: 22-39.

Capitolul în care acestea sunt expuse, numărul 17, este intitulat “Copiii lui Israel/ Sura drumului nopţii”. Textul prezintă clar că Dumnezeu “a dat lui Moise Scriptura şi a orânduit-o drept ocârmuire pentru fiii lui Israel” Coran cap.17 v. 2.

Cu toate acestea, Dumnezeu sau Allah, prin mijlocirea Sfântului Arhanghel Gabriel, a arătat o Sfântă Scriptură suplimentară lui Mahomed, care începe a fi redactată în anul 610 d. Hr. şi se încheie cu puţin timp înainte de moartea Profetului. Astfel, nu ar trebui să fie surprinzător faptul că Decalogul în Islam este foarte aproape de Cele zece porunci iudeo-creştine.

Extrase din textele lungi ale Coranului şi aranjate cu un substrat negativ de dragul comparaţiei cu decalogul iudeo-creştin, rezultă Decalogul Islamic:

1. Do NOT set up another god with God.

2. Be good to your parents, look after them with
kindness and love.

3. Give to your relatives what is their due.

4. Do NOT be niggardly, nor so extravagant that
you may later feel reprehensive and constrained.

5. Do NOT abandon your children out of fear of
poverty.

6. Do NOT go near fornication, for it is an
immoral and evil way.

7. Do NOT take a life, which God has forbidden,
except in just cause.

8. Do NOT touch the property of others, except for
bettering it.

9. Do NOT follow that of which you have no
knowledge.

10. Do NOT strut about the land with insolence.