Decalog Urban

Termenul „căsătorie mixtă” este folosit pentru a defini căsătoriile care au loc între persoane de confesiuni şi religii diferite.

În articolul 47 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române se afirmă: “clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei, decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalităţile de trecere la Ortodoxie”.

Cu toate că există canoane care interzic aceste căsătorii, totuşi ele au fost săvârşite. Apostolul Pavel a fost de acord cu căsătoriile mixte care apar prin convertirea unuia dintre soţii necreştini la religia creştină: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Cor. 7, 14).

Căsătoria mixtă nu este îngăduită de Biserică pentru a aduna „adevăruri”. Căci o „adunare de adevăruri„ nu dau la total “un adevăr”. Iar ca să nu avem îndoieli în asemenea situaţii, voi aminti de canonul 72 al Sinodului Trulan, de la Constantinopol (692): „Să nu îngădui ca bărbatul ortodox să se lege prin căsătorie cu femeia eretică, nici femeia ortodoxă să se unescă prin căsătorie cu un bărbat eretic, ci, de s-ar vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, căsătoria (însoţirea nelegitimă) să se dezlege (…).

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:

- Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?

- Sigur, boierule – a răspuns omul bucuros – ce trebuie să fac?

- Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.

Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce şi-a spus ? “E, şi aşa nu ma vede, ce-ar fi să-l înşel?!”

Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.

Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:

- Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru că bucuria voastră să fie mai mare.

Tradiţia spune astfel: atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitorul Hristos, în ieslea grajdului, animalele au luat şi ele parte la măreţul eveniment, pline de atenţie. Se zice că pe cât de cuminţi erau boii şi oile, pe atât de gălăgioşi erau caii din grajd. Ca mâhnire a faptului că pruncul nu avea linişte, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice că le-ar fi spus cuvântul ca să nu se sature de mâncare decât o dată în an, la Înălţare Domnului, când Fiul ei se va fi înălţat la Cer. În ziua în care caii „îşi prăznuiesc” Paştele, pentru un ceas, ei se satură de păscut iarba câmpului.

Potrivit unora dintre cei ce s-au ocupat cu studierea folclorului şi a tradiţiilor, această sărbătoare populară ar fi de provenienţă românească, mai exact, din zona Translivaniei. Se mai crede, după câte se ştiu momentan, că acest obicei nu este de găsit în alte spaţii culturale. Despre cele petrecute, în vechime, în Transilvania, citim astfel: „În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică şi religioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, când ungurii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-şi serbeze Paştele, aceştia îşi împrumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se întâmplă ca la 4 sau 7 ani sărbătorirea Paştilor să cadă în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paştele Cailor”, acest an, în care toţi serbau Paştele la aceeaşi dată, fiind anul în care caii se odihneau.

Paştele Cailor este sărbătorit în ziua de Înălţarea la Cer a Mântuitorului, adică în joia din săptămâna a saşea de după Paşti. Spre deosebire de alte sărbători, Paştele Cailor nu are o dată fixă, aceasta fiind influenţată de data serbării Paştilor. Probabil ca şi din această cauză a luat fiinţă vorba “la Paştele Cailor”, însemnând o dată neştiută încă, fără o zi exactă în calendar.

Astăzi, prin expresia „la Paştele cailor”, omul de rând înţelege „niciodată”, însă aceasta este o greşeală, pentru că vorba se referă mai degrabă la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranţă, însă nu se ştie încă în ce moment. De asemenea, cuvântul mai poate însemna şi ca făcând referinta la ceva ce se petrece foarte rar. Greşeala înţelegerii actuale asociază această vorbă cu aceea de „la Sfântul Aşteaptă”, care ar putea însă avea acelaşi sens.

În ultimii ani, “sărbătoarea cailor” a luat o amploare deosebitaă Se cunoaşte deja „Festivalul Cailor” de la Râşnov, cât şi multele întreceri şi defilari ce se petrec în Transilvania, unde caii au început să devină o ocupare predilectă a multora.

Orice problemă care se poate rezolva cu bani, nu este o problemă. Este o cheltuială. Anonim

Esenţa stilului de viaţă de azi nu este a avea, ci nevoia de a avea. David Hansen

Cei mai mulţi dintre noi am fi gata să plătim pentru a merge undeva dacă am fi putut termina de plătit pentru locurile unde am fost. Ami Landers

Sentimentul principal al unui adult american care a avut avantajele bogăţiei, educaţiei şi culturii, este dezamăgirea. John Cheever

Dacă Dumnezeu nu intră în bucatăria ta, este ceva rău cu bucatăria ta. Dacă nu-L poţi lua pe Dumnezeu în vacanţă cu tine, înseamnă că este ceva rău cu locul sau modul în care te distrezi. Cu toţii credem că Dumnezeu este un Dumnezeu al eroicului. Nevoia noastră cea mai mare este însă de un Dumnezeu al obişnuitului, al cotidianului, un Dumnezeu de toate zilele. Peter Marshall Sr.

Chemarea noastră ca urmaşi ai lui Hristos este să-L iubim pe Dumnezeu în mod total, să ne iubim pe noi înşine corect şi pe aproapele nostru cu compasiune. Kenneth Boa

Un scriitor creştin american a publicat o “Autobiografie în cinci capitole scurte”. O reproducem:

Capitolul I Mă plimb pe stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Cad în ea. Sunt pierdut … Sunt neputincios. Nu e greşeala mea. Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.

Capitolul II Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Mă fac că n-o văd. Cad în ea din nou. Nu-mi vine să cred că mă aflu din nou în acelaşi loc, dar nu e vina mea. Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.

Capitolul III Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O văd că este acolo. Cu toate acestea cad în ea … este un obicei deja. Ochii îmi sunt deschişi. Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.

Capitolul IV Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O ocolesc.

Capitolul V Mă plimb pe altă stradă.

Adam was but human – this explains it all. He did not want the apple for the apple’s sake, he wanted it only because it was forbidden. The mistake was in not forbidding the serpent; then he would have eaten the serpent.

-Mark Twain-

Vrând să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, Dante se rătăceşte într-o pădure unde îl înconjurau o panteră, un leu şi o lupoaică. Însă o umbră îi vine în ajutor, poetul Virgiliu, trimis de Beatrice, iubita celui dintâi, şi care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.

Împreună coboară prin cele nouă cercuri concentrice, fiecare corespunzând unui păcat săvârşit de personaje istorice ale epocii sau persoane dispreţuite de Dante şi unei pedepse descrisă în ordine crescătoare.

Pe poarta de intrare se află inscripţia deja celebră: “Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate” ( Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi), în vestibul îi găsim pe indiferenţi şi laşi, alături de Papa Celestin al V-lea, aceştia sunt damnaţi să fie înţepaţi de muşte şi viespi la infinit şi să calce pe un covor de viemi.

Primul cerc aparţine celor virtuoşi, dar care au trăit înainte de Hristos şi nu au fost botezaţi, îi vedem aici pe: Homer, Horaţiu, Ovidius, Marco Lucano, Aristotel, Socrate, Platon, Euclide, Ptolemeu, Avicena, Galenus şi Hipocrate care sunt etern frustraţi de a se bucura de faţa lui Dumnezeu.

Urmează necumpătaţii, cu cercul al doilea în care se găsesc cei ce iubesc luxul, impudicii şi cei morţi din cauza dragostei. Sunt păziţi de Minos, care hotărăşte şi locul în care îşi vor ispăşi pedepsele: Cleopatra, Semiramida, Elena din Troia, Tristan, Paolo şi Francesca da Rimini, aceştia fiind osândiţi să fie purtaţi de vânt pe malurile abisului.

În al treilea cerc întâlnim gurmanzii reprezentaţi printr-un concetăţean al lui Dante şi care sunt sub paza lui Cerber, ei sunt întinşi în noroi sub ploaie, la infinit. Urmează cercul avarilor şi al risipitorilor, păzit de Plutus, zeul grec al bunăstării, unde pedeapsa consta în a împinge o stâncă imensă la nesfârşit.

Al cincilea cerc, Styxul, este cercul destinat colericilor şi melancolicilor care sunt condamnaţi să se muşte între ei sau să fie înecaţi în noroi sub paza lui Phlegyas.

Urmează cetatea Dite, unde intrarea se dovedeşte dificilă, demonii, Meduza şi Furiile păzind cu străşnicie zidurile cetăţii, în schimb un mesager divin le va deschide poarta.

Al şaselea cerc este cel în care întâlnim ereticii, printre care şi Papa Anastase II susţinătorul arianismului.

Al şaptelea cerc este cel al violenţilor, acest cerc e împărţit în trei:

1. Există partea violenţilor contra semenilor, unde ucigaşii sunt chinuiţi de săgeţile a trei centauri (Pholus, Nessus şi Chiron) şi fierţi într-o mare de sânge.

2. Apoi cea a violenţilor contra lor înşişi, sinucigaşii, aceştia sunt transformaţi în arbori din care harpiile şi câinii negri muşcă cu nesaţ, printre aceştia se află şi Pierre des Vignes, Jacques de Saint-André.

3. La urmă se găsesc cei ce au comis violenţe împotriva lui Dumnezeu sau a firii: blasfemiatorii, printre care Capaneus cel fulgerat de Zeus. În acest cerc plouă cu foc, sufletele sunt imobilizate în nisip sau aleargă fără oprire.Tot aici găsim şi intelectuali ca Brunetto Latini (filosof şi orator) conselier şi mentor al lui Dante. Urmează sodomiţii printre care Guido Guerra, demnitar cunoscut în epoca lui Dante. Cu ajutorul unei funii reuşesc să fugă printr-un puţ înaintea de sosirea monstrului Geryon reprezentantul fraudei.

Următoarea oprire din al şaptelea cerc este cea în faţa uşuraticilor. Apoi se intră în al optulea cerc al mincinoşilor împărţit în 10 văi:

1. seducătorii unde îi întâlnim pe Iason şi pe Caccianemicom, un bolognez care a fost plătit să-i seducă sora.
2. linguşitorii printre care un alt cunoscut al lui Dante: Alessio Intermini de Lucques
3. simoniacii reprezentaţi prin Simon Magul şi Papa Nicolae al III-lea
4. vrăjitorii şi prezicătorii printre care Tiresias şi fiica sa
5. este locul celor ce iau şi dau mită
6. aparţine ipocriţilor reprezentaţi de Caiafa, judecătorul lui Hristos
7. hoţii printre care şi Vanni Fucci sufocat la infinit de şerpi
8. îi întâlneşte pe Ulise şi Diomede în locul destinat celor ce dau sfaturi
proaste
9. este pentru cei care învrăjbesc oamenii între ei, aceştia sunt toţi cu membre lipsă şi/sau bucăţi de corp tăiate, aici apare Mosca cel care a pornit numeroase războaie în Florenţa
10.
a) alchimiştii printre care Griffolino şi Capocchio,
b) falsificatorii şi şarlatanii
– prefăcătorii ca Gianni Schicchi
– falsificatorii de bani ca Maestrul Adam
– mincinoşi ca Simon şi Putifar

Între cel de-al optulea şi cel de-al nouălea cerc se întâlnesc cu giganţi, iar Antaeus îi ajută să intre în al nouălea cerc.

Al nouălea cerc se întinde peste apele îngheţate ale Cocytus-ului, şi este cercul trădătorilor: trădători de oraş, de părinţi, ai gazdelor, ai binefăcătorilor. Aici îl întâlnim şi pe Lucifer îngropat în gheaţă până la piept, are trei capete, unul roşu de mânie, altul livid de neputiinţă şi altul negru de ignoranţă cele trei capete îi mestecă la infinit pe Iuda, Brutus şi Cassius.

-va urma-