Decalog Urban

Sunt persoane care se întreabă şi astăzi dacă Iisus trebuia trădat. Dacă El trebuia trădat, se nasc alte întrebări: de ce trebuia trădat? Dacă Iuda nu ar fi făcut-o, atunci cine ar fi făcut-o? …

În scrierea apocrifa “Relatarea lui Iosif din Arimateea”, se menţionează că Iuda ar fi fost vărul lui Caiafa şi că el n-ar fi crezut nici o clipă în mesajul lui Iisus şi ar fi devenit apostol numai pentru a da informaţii despre activitatea Lui.

În ochii altora Iuda apare ca un mare patriot evreu. El vede în Hristos o figură mesianică. Dar rolul Mesiei este unul politic: el trebuie să elibereze poporul evreu de robia romană. Din cauza pasivităţii lui Hristos, Iuda se hotărăşte să-L provoace. Cum? Să-L dea pe mâna sinedriului. Pentru cei care împărtăşesc această ideee, Iuda s-a înşelat, de vreme ce Hristos acceptă să fie răstignit.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, Iuda este “iubitorul de arginţi”. De aici putem deduce că Hristos a fost vândut de dragul banilor, pentru agonisire de câştig.

Pentru alţii Iuda este un intim al lui Iisus, căruia îi dezvăluie secrete nedezvăluite nimănui şi căruia îi porunceşte să-L vândă pentru mântuirea neamului omenesc. Iuda devine astfel coautor al mânturii.

Desi trădarea lui Mesia fusese prezisă în Vechiul Testament, şi deşi Hristos cunoştea pe trădător, Iuda nu este un predestinat, cum îl prezintă anumiţi teologi protestanţi, care manifestă faţă de el o oarecare compătimire şi care încearcă să susţină că el a îndeplinit un rol necesar în actul mântuirii.

Sfintele Evanghelii ne arată că nici o circumstanţă atenuantă nu se poate invoca în favoarea lui, ca să fie iertat, ori ca să i se micşoreze vina. Ele ni-l înfăţişează lucrând din proprie iniţiativă şi ne arată că prinderea Mântuitorului, care fusese hotărâtă irevocabil de sinedriu, se putea face şi fără el. Oferta lui serveşte doar ca să grăbească arestarea Domnului.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia despre trădarea lui Iuda, demonstrează în chip neîndoielnic că Iuda s-ar fi putut salva, dacă ar fi voit. Iuda nu poate fi socotit aşadar ca un tip al predestinaţiei absolute, cum s-a încercat. În repetate rânduri, Hristos îl cheamă la pocăinţă, şi-i arată harul iertării şi al iubirii divine. Dar Iuda refuză de bună voie orice chemare. Trădarea Lui nici nu era necesară pentru arestarea Mântuitorului, căci aceasta fusese hotărâtă de căpeteniile iudeilor mai înainte de intervenţia lui spontană. Că trădarea a fost preştiută de Dumnezeu şi prezisă de Proroci şi de Mântuitorul, e adevărat; dar preştiinţ nu-i echivalentă cu predestinaţia, iar omul rămâne toată viaţa stăpân pe voia sa şi liber să dea ascultare fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului.

Tradiţia spune astfel: atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitorul Hristos, în ieslea grajdului, animalele au luat şi ele parte la măreţul eveniment, pline de atenţie. Se zice că pe cât de cuminţi erau boii şi oile, pe atât de gălăgioşi erau caii din grajd. Ca mâhnire a faptului că pruncul nu avea linişte, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice că le-ar fi spus cuvântul ca să nu se sature de mâncare decât o dată în an, la Înălţare Domnului, când Fiul ei se va fi înălţat la Cer. În ziua în care caii „îşi prăznuiesc” Paştele, pentru un ceas, ei se satură de păscut iarba câmpului.

Potrivit unora dintre cei ce s-au ocupat cu studierea folclorului şi a tradiţiilor, această sărbătoare populară ar fi de provenienţă românească, mai exact, din zona Translivaniei. Se mai crede, după câte se ştiu momentan, că acest obicei nu este de găsit în alte spaţii culturale. Despre cele petrecute, în vechime, în Transilvania, citim astfel: „În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică şi religioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, când ungurii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-şi serbeze Paştele, aceştia îşi împrumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se întâmplă ca la 4 sau 7 ani sărbătorirea Paştilor să cadă în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paştele Cailor”, acest an, în care toţi serbau Paştele la aceeaşi dată, fiind anul în care caii se odihneau.

Paştele Cailor este sărbătorit în ziua de Înălţarea la Cer a Mântuitorului, adică în joia din săptămâna a saşea de după Paşti. Spre deosebire de alte sărbători, Paştele Cailor nu are o dată fixă, aceasta fiind influenţată de data serbării Paştilor. Probabil ca şi din această cauză a luat fiinţă vorba “la Paştele Cailor”, însemnând o dată neştiută încă, fără o zi exactă în calendar.

Astăzi, prin expresia „la Paştele cailor”, omul de rând înţelege „niciodată”, însă aceasta este o greşeală, pentru că vorba se referă mai degrabă la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranţă, însă nu se ştie încă în ce moment. De asemenea, cuvântul mai poate însemna şi ca făcând referinta la ceva ce se petrece foarte rar. Greşeala înţelegerii actuale asociază această vorbă cu aceea de „la Sfântul Aşteaptă”, care ar putea însă avea acelaşi sens.

În ultimii ani, “sărbătoarea cailor” a luat o amploare deosebitaă Se cunoaşte deja „Festivalul Cailor” de la Râşnov, cât şi multele întreceri şi defilari ce se petrec în Transilvania, unde caii au început să devină o ocupare predilectă a multora.

Doi oameni, ce făcuseră cunoştinţă unul cu celălalt de curând, intraseră într-o conversaţie pe teme religioase.

“Eşti protestant sau catolic?”, întrebă primul.
“Protestant”, răspuse al doilea.
“Şi eu! Ce denominaţiune?”
“Baptist”, sosi răspunsul.
“Şi eu!”, spuse primul cu entuziasm. “Convenţia de nord sau cea din sud?”
“Conventia din nord.”
“Si eu”, strigă acum primul. Apoi conversaţia continuă tot aşa, întrebare, răspuns, din ce în ce mai aprins. În cele din urmă cel dintâi întrebă:

“Baptist din Convenţia de nord, conservator, din regiunea Marilor Lacuri, fundamentalist, adept al Conciliului din 1879 sau baptist din Conventia de nord, conservator, din regiunea Marilor Lacuri, fundamentalist, adept al Conciliului din 1921?”
“Baptist din Convenţia de nord, conservator, din regiunea Marilor Lacuri, fundamentalist, adept al Conciliului din 1912.”
“Piei, ereticule!”

La un circ, un bărbat foarte putemic îşi demonstra forţa în faţa unei audienţe numeroase. Strângâd puternic în pumni a stors o lămâie, după care a spus: “Ofer 200 de dolari, pe loc, aceluia care poate să mai stoarcă un strop măcar din această lămâie”. Din sală s-a ridicat un bărbat scund şi slăbuţ. A luat lămâia şi spre uimirea tuturor, a mai stors un strop din ea. Uimit peste măsură, artistul l-a întrebat: “Care este secretul puterii dumneatale?” “Practica”, a zis el. “Am fost casier la biserică timp de douăzeci de ani”.

Orice problemă care se poate rezolva cu bani, nu este o problemă. Este o cheltuială. Anonim

Esenţa stilului de viaţă de azi nu este a avea, ci nevoia de a avea. David Hansen

Cei mai mulţi dintre noi am fi gata să plătim pentru a merge undeva dacă am fi putut termina de plătit pentru locurile unde am fost. Ami Landers

Sentimentul principal al unui adult american care a avut avantajele bogăţiei, educaţiei şi culturii, este dezamăgirea. John Cheever

Dacă Dumnezeu nu intră în bucatăria ta, este ceva rău cu bucatăria ta. Dacă nu-L poţi lua pe Dumnezeu în vacanţă cu tine, înseamnă că este ceva rău cu locul sau modul în care te distrezi. Cu toţii credem că Dumnezeu este un Dumnezeu al eroicului. Nevoia noastră cea mai mare este însă de un Dumnezeu al obişnuitului, al cotidianului, un Dumnezeu de toate zilele. Peter Marshall Sr.

Chemarea noastră ca urmaşi ai lui Hristos este să-L iubim pe Dumnezeu în mod total, să ne iubim pe noi înşine corect şi pe aproapele nostru cu compasiune. Kenneth Boa

Un scriitor creştin american a publicat o “Autobiografie în cinci capitole scurte”. O reproducem:

Capitolul I Mă plimb pe stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Cad în ea. Sunt pierdut … Sunt neputincios. Nu e greşeala mea. Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.

Capitolul II Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Mă fac că n-o văd. Cad în ea din nou. Nu-mi vine să cred că mă aflu din nou în acelaşi loc, dar nu e vina mea. Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.

Capitolul III Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O văd că este acolo. Cu toate acestea cad în ea … este un obicei deja. Ochii îmi sunt deschişi. Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.

Capitolul IV Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O ocolesc.

Capitolul V Mă plimb pe altă stradă.

Prin canonizare, în Biserica Ortodoxă se înţelege înscrierea sau aşezarea cuiva în canonul sau catalogul sfinţilor ca o formă de recunoaştere a sfinţeniei unei persoane de către autoritatea bisericească. Canonizarea nu este o imitare a practicii păgâne antice prin care eroii erau consideraţi zei, ci prin ea Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care au dus o viaţă sfântă, devenind modele pentru creştini şi mijlocitori către Dumnezeu ca unii care au trăit ca şi noi în lume.

În legătură cu condiţiile trecerii în rândul sfinţilor, Biserica Ortodoxă nu a considerat să se impună reguli precise ca în Biserica apuseană, care a stabilit respectarea unor condiţii ce privesc atât trecerea unei perioade de timp, cât şi săvârşirea unui număr obligatoriu de minuni. În Răsărit, canonizarea se făcea fie imediat după trecerea la cele veşnice, prin cultul şi venerarea lor de către cei care i-au cunoscut şi aveau evlavie deosebită faţă de ei, fie după o perioadă de timp de la trecerea lor la Domnul, ca urmare a solicitării credincioşilor şi a maturizării convingerii că aceştia sunt împreună cu sfinţii.

Totuşi, având în vedere numărul mare de canonizări care au avut loc la începutul secolului al XX-lea în Biserica Rusă şi după căderea comunismului şi a URSS şi în celelalte Biserici locale, s-a pus problema stabilirii unor criterii şi proceduri de canonizare, precizându-se felul în care trebuie să se facă canonizarile în Biserica Ortodoxă, de către cine şi când, deoarece nu exista o rânduială precisă, generală şi obligatorie în întreaga Biserică, ci fiecare Biserică locală şi-a însuşit în baza principiilor generale o procedură proprie de proclamare a sfinţilor, fapt pe care îl putem vedea în literatura teologică până în secolul al XX-lea. De aceea, îin cele ce urmează nu vom descrie istoricul canonizarilor şi procesul pe care îl respectă fiecare Biserică atunci când consideră trecerea în diptice a unui erou al ei, ci vom încerca să vedem care sunt regulile pe care le-a urmărit şi pe care trebuie să le urmărească Biserica Ortodoxă în stabilirea unei singure proceduri pentru canonizarea sfinţilor.

Acest act este precedat de o cercetare serioasă a persoanei în cauză, a vieţii, a învăţăturii, a minunilor şi a moaştelor, dacş sunt descoperite, făcută de Biserică sub supravegherea episcopului. Până în secolul al XIX-lea, un rol important în canonizarea sfinţilor îl aveau şi împăraţii bizantini, ţarii ruşi şi domnitorii popoarelor ortodoxe. În acord cu Biserica, ei interveneau pentru generalizarea cinstirii sau chiar pentru canonizarea propriu-zisă a unor sfinţi.

De-a lungul timpului, autoritatea bisericească a fixat câteva criterii după care cineva putea fi trecut în sinaxarul ei: moartea martirică, mucenicia, adică suferinţa pentru Hristos, sfârşirea prin moarte pentru credinţă. Aceasta a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de netăgăduit, cea mai sigură a sfinţeniei.

Alt semn al sfinţeniei a fost mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ameninţări, indiferent dacă aceasta atrăgea moartea sau exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.

Al treilea semn al sfinţeniei a fost dintotdeauna viaţa sfântă, viaţa fără prihană, însoţită de faptele milei trupeşti si ale milei sufleteşti, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă.

Pentru viaţa trăită în acest chip, Dumnezeu preaslăveşte cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul facerii de minuni din această viaţă sau după moarte, săvârşirea minunilor fiind socotită ca al patrulea semn al sfinţeniei.

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost socotit lupta pentru apărarea dreptei credinţe, care trebuie să fie făcută cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei. Astfel, cei care luptă pentru Biserică luptă pentru Hristos, iar prin credinţa lor lucrătoare ei conservă Adevărul mântuitor, devenind binefăcători ai Bisericii.

Pe langa semnele amintite mai este considerat semn al sfinteniei ne-stricăciunea trupului după moarte. Dar, pentru că acest semn să fie dovada sfinţeniei, trebuie să fie însoţit necondiţionat de darul săvârşirii minunilor. Biserica nu a considerat că descoperirea trupului neputrezit este în mod obligatoriu semn al sfinţeniei, deoarece acest lucru poate fi şi dovada unor păcate grele. De aceea, ea a rânduit rugăciuni şi dezlegari pentru cei trecuţi la cele veşnice în spaţiul românesc, pe lângă pomenirile săvârşite la soroacele stabilite de Biserică, s-a obişnuit deshumarea la şapte ani după deces, când se fac dezlegări, mai ales dacă se constată păstrarea rămăşiţelor pământeşti nedescompuse. Pentru a verifica sfinţenia unei persoane, Biserica a rânduit ca atunci când se descoperă rămăşiţe plăcut mirositoare să se facă şi 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu să descopere prin aceasta lucrarea Sa.

Astfel, după cum este consemnat în tradiţia noastră, canonizarea o face Biserica, dar nu singură, ci la iniţiativa credincioşilor. Bisericii îi revine misiunea de a cerceta ca cel ce urmează a fi trecut în rândul sfinţilor să îndeplinească condiţiile stabilite de-a lungul timpului.

Liga Scriitorilor din România a cerut Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, PF Daniel, canonizarea poetului Mihai Eminescu ca sfânt în calendarul ortodox român.

Potrivit reprezentanţilor Ligii, Eminescu merită canonizat din mai multe motive, printre care se numără şi faptul că din cele 46 de volume cu aproximativ 14.000 de file scrise de poet şi aflate la Academia Română “razbate spiritul naţional-ortodox”.

“Mihai Eminescu se trage dintr-o familie ortodoxă, caminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, provenea dintr-o familie de ţărani români-ortodocşi din nordul Moldovei şi Raluca Eminovici, mama poetului, născută Jurascu, era ortodoxă”, se arată în scrisoarea trimisă Patriarhului Daniel.

De asemenea, Liga Scriitorilor din Romania a precizat că Mihai Eminescu a urmat, între anii 1858-1860, şcoala primară Naţional Hauptschule (Şcoală Primară Ortodoxă Orientală) din Cernauţi şi că, în poeziile şi articolele de presă, în căutari ştiinţifice şi studii filosofice, “Eminescu reaminteşte, mereu, de prima imagine văzută la naşterea sa, un Hristos blând şi iubitor, luminat la chip de o lumină de candelă”.

“Mihai Eminescu a scris multe poezii cu temă religioasă şi a introdus în literatura noastră limba literară, care şi-a găsit sălaş şi în Biserica Ortodoxă Română. În întreaga operă a poetului descoperim fibra morală şi religioasă a neamului nostru, iar poetul naţional a devenit simbolul spiritualităţii româneşti în sânul căreia se află ca stâlp al românismului Biserica Ortodoxă Română”, se arată în scrisoarea adresată PF Daniel.

via stirileprotv.ro

Potrivit cu planul creaţiunii, Dumnezeu a predestinat pe toţi oamenii la fericirea cea veşnică (Matei 25. 34; I Cor. 2, 9; Evrei 11. 16) însă nu necondiţionat, ci condiţionat şi anume, ca fiecare om să lucreze conştient şi liber cu harul dat lui în chip gratis, conform cu legea Domnului, fiindcă El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la conştiinţa adevărului (I Tim. 2,4; II Tini. 1,9; I Petru l, 5). Cei ce întrebuinţează rău voinţa lor şi nu voiesc să colaboreze cu harul şi legile Domnului, se predestinează singuri la osânda dreptăţii dumnezeieşti, care a fost gătit diavolilor şi îngerilor lui (Matei 25,46; I Tes. 5, 9).

“Mult înrăiţii eretici zic, că Dumnezeu predestinează pe unii la slavă şi osândeşte pe alţii, fără a ţine seama de faptele celor predestinaţi şi osândiţi, însă această afirmaţie este o nelegiuire … Dumnezeu nu răpeşte facultatea de a voi sau a nu voi, de a asculta sau de a nu asculta de Dânsul … El nu are nici o legătură cu faptele cele rele ale omului, ci El voieşte deopotrivă mântuirea tuturor fiindcă ştim că la El nu este părtinire (Rom. 2, II). Mărturisim că toţi cei ce s-au făcut vase ale pierzării, prin voinţa lor înrăită şi inima lor nepocăită, pe bună dreptate cad la osândă. Niciodată să nu zicem că Dumnezeu este cauza osândirii veşnice, El, care arată că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7) … Pe cei ce învaţă astfel îi declarăm că sunt mai răi decât cei vestiţi în nelegiuire, şi-i supunem anatemei veşnice”.  Pavăză Ortodoxă, Dec. III.