Decalog UrbanAdam was but human – this explains it all. He did not want the apple for the apple’s sake, he wanted it only because it was forbidden. The mistake was in not forbidding the serpent; then he would have eaten the serpent.
-Mark Twain-
Când ne gândim la primii oameni (Adam şi Eva), este imposibil să nu ne vină în minte povestea cu muşcatul mărului de către ce doi, asta după ce fuseseră ispitiţi de şarpe!
Şi avem în minte imaginile ce apar constant în media … Eva muşcând din măr, apoi dându-i şi lui Adam!
Foarte puţini sunt cei ce au citit Biblia, iar din aceia şi mai puţini sunt cei ce au fost atenţi la ce au citit! Nicăieri în Sfânta Scriptură nu este pomenit fructul “măr” ca fiind fructul oprit şi din cauza căruia au fost izgoniţi din Rai.
sursa: Biblia Ortodoxă
Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.
Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”
Iar femeia a zis către şarpe: “Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”
Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri!
Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.
De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
Când a apărut specificat fructul? De ce tocmai mărul? Nici măcar nu era un fruct întâlnit în zona “poporului ales”, adică a evreilor?
Dacă ştie cineva cine este cel ce a venit cu această inovaţie, îl rog să lase un comment, că-s tare curios!
Gottfried Leibniz era credincios în felul său. Pentru el posibilitatea de a scrie toate numerele cu ajutorul simbolurilor “0″ şi “1″, adică în sistemului binar, constituie demonstraţia matematică a creaţiei lumii din nimic, Dumnezeu fiind “1″, iar nimicul “0″!
Cesare s-a născut într-o frumoasa zi de septembrie a anului 1475, ca fiu al Papei Alexandru al VI-lea şi al amantei acestuia, rafinata curtezană romană, Vannozza dei Cattani. Alături de fraţii lui, Juan, Lucrezia şi Giuffre, Cesare a primit o educaţie aleasă, Rodrigo Borgia, pe atunci un cardinal influent, nepotul favorit al Papei Calixt al III-lea, îngrijindu-se să-i asigure cei mai buni profesori şi să-i ofere condiţii propice pentru învăţătură.
Cesare a învăţat la universităţile din Perugia şi Pisa, dovedind un interes aparte faţă de arhitectură, mai ales faţă de cea militară. Iniţial, Cesare a fost destinat de tatăl său, care îl şi vedea Papa într-o zi, unei cariere ecleziastice. De aceea, prin intervenţia lui Alexandru al VI-lea, tânărul a fost ales arhiepiscop de Valencia, în 1492, şi a primit pălăria de cardinal un an mai târziu, la doar 19 de ani, sfidând toate regulile bisericeşti. Curând, va intra în viaţa politică a Cetăţii Eterne, remarcându-se prin abilitate, inteligenţă, şiretenie şi nu în ultimul rând, printr-o rafinată cruzime.
De asemenea, au curs râuri de cerneală despre presupusa relaţie incestuoasă dintre el şi sora lui Lucrezia, relaţie încurajată de desfrânatul lor părinte, cel care ar fi îndemnat-o chiar pe splendida sa fiică să-şi ofere fecioria fratelui mai mare! Deşi între Cesare şi Lucrezia a existat, într-adevar, o relaţie specială de prietenie, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că a fost vorba şi de legături de natură erotică. Săruturile pe care le schimbau şi care sunt certificate de numeroase mărturii, nu reprezintă o dovadă în acest sens: nu trebuie uitat că în Evul Mediu, sărutul pe gură era foarte uzitat, ca o dovadă de prietenie sinceră, chiar şi între bărbaţi, şi chiar şi între clerici.
În iulie 1497, Cesare a mers la Neapole, ca legat papal, şi l-a încoronat rege pe Ferdinand de Aragon. El ar fi dorit să o ia în căsătorie pe fiica acestuia, Carlotta, dar regele nici nu a vrut să audă de o alianţă cu „un popă, bastard de popă”. În august 1498, el a cerut consistoriului cardinalilor să accepte renunţarea sa la pălăria de cardinal, şi pe 1 octombrie, a pornit spre Franţa, ducând cu el bula papală prin care se anula mariajul regelui Ludovic al XII-lea cu Ioana de Franţa.
Ducând o politică abilă de războaie şi alianţe, Cesare a reuşit să cucerească întreaga provincie Romagna, alipind-o domeniilor papale. El spera să realizeze, într-o primă fază, un stat puternic în centrul peninsulei, după care să unifice Italia.
Venirea la tron a lui Ludovic al XII-lea a însemnat începutul sfârşitului pentru Cesare Borgia. Noul suveran francez nu mai era dispus să scape Italia din mână, cedând-o altcuiva, fie el chiar şi italian. Înţelegând că fiul Papei este un om prea inteligent şi prea mândru ca să dorească unificarea Italiei pentru a o pune sub protecţia franceză, Ludovic al XII-lea i-a retras sprijinul. Iniţiativa aceasta nu a rămas fără urmări; în 1502, mai mulţi condottieri ce luptau în subordinea lui Borgia, au conspirat împotriva lui, încercând să-l asasineze.
Abilul Cesare a înnăbuşit însă acest complot, rămas în istorie drept „revolta de la castelul Magione”, şi i-a prins pe trădători în propria lor capcană: Cesare i-a invitat să petreacă Crăciunul la reşedinţa sa şi, în toiul petrecerii, i-a făcut prizonieri. Doi dintre conspiratori, Vitellozzo Vitelli şi Oliverotto da Fermo, cei mai faimoşi condottieri ai Italiei din acea vreme, au fost spânzuraţi în pivniţele castelului, pe 31 decembrie 1502.
Cariera strălucită a lui Cesare s-a încheiat odată cu moartea Papei Alexandru al VI-lea. Deposedat de toate domeniile, Cesare a plecat mai întâi la Neapole şi de aici în Spania, patria strămoşilor săi. Ludovic al XII-lea al Franţei l-a deposedat de titlul de duce şi de domeniul de Valentinois. Singurul refugiu rămânea curtea regelui Navarrei, unde Cesare a reuşit să fugă din prizonierat, la 25 octombrie 1506.
Pe 12 martie 1507, viteazul şi inteligentul prinţ renascentist sfârşea, răpus de un foc de muschetă, într-o ciocnire minoră cu rebelul conte de Lerin, la Viana, pe teritoriul Navarrei. Luptând pentru o cauză ce-i era cu totul străină, într-un regiment spaniol, sub un nume de împrumut, spre a nu i se cunoaşte adevărata identitate.
Unii o consideră doar o victimă a capilor familiei sale, alţii o criminală feroce, ca fratele ei, Cesare, şi tatăl lor, Papa Alexandru al VI-lea. Însă, cu siguranţă, Lucrezia, rodul iubirii dintre Papa Alexandru al VI-lea şi amanta lui, contesa Vannozza dei Cattanei, era socotită o femeie frumoasă.
Se spune că nimeni nu a rezistat farmecelor sale, primii ei amanţi fiind fratele ei Cesare şi chiar tatăl lor! Vannozza nu a avut cum să o ferească de poftele incestuoase, retrăgându-se la un conac după ce Papa a înlocuit-o cu Giulia Orsino, La Bella, considerată cea mai frumoasă femeie a epocii. Blonda şi ingenua Lucrezia a rămas sub oblăduirea Giuliei, împrietenindu-se cu „concubina Papei”, cum o numea târgul, sau, în batjocură, „mireasa lui Hristos”.
Aceasta a învăţat-o arta curtezanelor. La 13 ani, când abia se întrezărea femeia din ea, a fost căsătorită cu Giovanni Sforza, în vârstă de 26 de ani. Ceremonia a fost organizată de amanta Papei, care a invitat toate curtezanele Romei, cu tot cu “peştii” şi amanţii lor celebri.
Lucrezia a fost la cheremul tatălui şi fratelui Cesare, care îi găseau soţi şi o divorţau după interesele lor. Mai mult decât atât, o făceau părtaşă la crimele lor. Se spune că Lucrezia ar fi avut un inel cu un lăcaş pentru otravă, din care picura în cupele cardinalilor “non grata” la banchetele organizate de Papa Alexandru al VI-lea şi Cesare.
În urma celor trei căsătorii impuse, ea a născut şase copii, şi încă unul din flori. O renumită descendentă a Lucreziei Borgia este actriţa Brooke Shields, prin bunica paternă, Marina Torlonia di Civitella-Cesi.
Rodrigo Borgia, cunoscut sub numele de papa Alexandru al VI-lea, a fost un personaj istoric foarte controversat. Papa şi fiul său Cezar aspirau la moştenirea cardinalului Adriano da Cornetto, care trecea drept cel mai bogat dintre cardinali. Dar cum bătrânul nu se mai hotăra să moară, se gândiră să folosească prilejul unei petreceri la ţară pentru a-l otrăvi.
Otrava a fost vărsată într-o sticlă de vin destinată anume cardinalului, dar întâmplarea a făcut ca paharnicul care ştia secretul sticlelor să lipsească în momentul în care papa, sosit mai devreme, ceru să bea: un alt servitor îi dădu sticla cu vin otrăvit! Otrava îşi făcu efectul abia câteva zile mai târziu.
Se încercară tot felul de remedii: antidoturi, băi în apă îngheţată. Unii pretind că, ajuns la disperare. Alexandru al Vl-lea a pus să fie spintecat un catâr şi s-a tăvălit în măruntaiele lui. Nimic nu ajută. Papa muri pe 18 august 1503 în cele mai cumplite dureri. “Corpul începuse să-i putrezească, făcea spume la gură cum face o oală pusă pe foc şi asta a durat până l-au îngropat. Se şi umflase îngrozitor, de nici nu mai semăna a om”, povesteşte un martor. Cadavrul său trezea o asemenea scârbă, încât nimeni nu voia să-l atingă. Un hamal a fost cel care a tras catafalcul, cu ajutorul unei funii, până la mormânt.
Dupa funeraliile lui Inocentiu al VIII-lea, 23 de cardinali au intrat în conclav în Capela Sixtina din bazilica Sfântul Petru, la 6 august 1492; prin scrutinul din noaptea de 10 spre 11 august, a fost ales cardinalul Rodrigo Borgia, dar asupra alegerii sale planează bănuiala de simonie.
Rodrigo Borgia s-a născut la 1 ianuarie 1431, la Játiva, acelaşi oraş în care s-a născut şi papa Calixt al III-lea, care îl numise cardinal la doar 25 de ani. Ajuns vicecancelar al Bisericii din Roma, Rodrigo s-a îmbogăţit din beneficii uriaşe şi s-a obişnuit să trăiască precum un prinţ, înconjurat de curteni şi metrese.
Noul papă şi-a propus să facă din pontificatul său o domnie de tip universal. El şi-a dorit ca puterile lumeşti să-i fie subordonate tot aşa cum îi erau supuse cele ecleziastice, în virtutea autorităţii acordate de Hristos Sfântului Petru de a lega şi dezlega toate lucrurile atât pe pamânt cât şi în ceruri.
Pe vremea când era cardinal, Pius al II-lea i-a reproşat într-o scrisoare oficială viaţa de libertinaj pe care, de altfel, Rodrigo nici nu-şi dădea osteneala să o ascundă; avea o relaţie cu o romană, Vannozza de’ Cattanei, care fusese căsătorită de trei ori. Rodrigo a avut cu aceasta patru copii, dar de la alte femei necunoscute mai avusese alţi trei.
Pentru Alexandru al VI-lea, papalitatea şi Biserica au constituit doar un mijloc pentru a-şi îmbogăţi şi promova familia, asigurându-i fiecăruia dintre copii o poziţie socială dominantă; dintre aceştia, Cesare Borgia a fost acela destinat să culeagă roadele cele mai importante încă de la o vârstă fragedă.
În 1493, Cesare a fost ales în colegiul cardinalilor, după care a primit arhiepiscopia de Valenza şi titlul de duce de Romagna. Statul pontifical a pierdut astfel o importantă provincie a sa, aceasta devenind un principat ereditar al familiei Borgia.
Fiul preferat al papei, Giovanni, a primit, în 1497, ducatul de Benevento, Terracina şi Pontecorvo, devenind, practic, stăpân peste o parte din Statul pontifical. Giovanni s-a bucurat de această situaţie destul de puţin, pentru că, în acelaşi an, a fost ucis în condiţii destul de misterioase. În fine, Lucreziei Borgia, Alexandru al VI-lea i-a lăsat de cel puţin două ori – atunci când a fost nevoit să părăsească Roma – conducerea oraşului, înnobilând-o astfel ca pe o veritabilă “păpesă”. Ducatul de Sermonetta a fost dat fiului Lucretiei, Roderico, în momentul în care acesta avea doar doi ani.
Ca papa, Rodrigo a continuat să aibă acelaşi comportament aflat sub semnul plăcerilor, astfel încât i s-au mai născut doi copii, ultimul către sfârşitul pontificatului. Amanta sa oficială a fost soţia lui Orsino Orsini, frumoasa Giulia Farnese, pe care contemporanii o numeau concubina papei sau, în batjocură, “soţia lui Hristos”.
Mai trebuie spus că nimeni nu s-a gândit să se simtă ofensat că la curtea pontificală se încălca zilnic jurământul de celibat. Pe vremea când facea parte din ordinul bisericesc, papa Piccolomini a avut el însuşi copii naturali şi a fost auzit punând la îndoială virtuţile celibatului pentru preoţi.