Decalog Urban

Ideea de sacrificiu este întâlnită la toate religiile lumii, iar originea ei trebuie căutată în dorinţa de legătură a omului cu Divinitatea. În starea edenică, sacrificiul nu a existat, relaţia dintre om şi Creator manifestându-se printr-o comuniune spirituală directă. Sacrificiul s-a născut în urma căderii protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Oamenii s-au străduit să refacă legătura lor spirituală cu Tatăl ceresc cu ajutorul sacrificiului, numai că, în urma slăbirii spirituale a omului copleşit de păcat, sacrificiul şi-a pierdut din spiritualitate devenind mai mult material, extern şi chiar egoist.

• Sacrificiul în iudaism

În iudaism sacrificiul nu este identic cu noţiunea de religie, ci mai degrabă este un simbol care contribuie la îndreptarea celui credincios în faţa lui Dumnezeu şi o manifestare a dragostei divine faţă de făptura sa. Sacrificiul exprimă relaţia dintre Dumnezeu şi omul credincios.

Sacrificiul arderii de tot sau holocaustul

Acest gen de sacrificii reprezintă oferta totală, prin arderea absolută, a darurilor făcute lui Dumnezeu. Fiind cel mai complet şi mai desăvârşit gen de sacrificiu din Vechiul Testament, holocaustul reprezintă adorarea lui Dumnezeu, prin care se oferă integral atât trupul cât şi sufletul spre sfinţire şi renaştere la o viaţă nouă.

Sacrificiul nesângeros

Vechiul Testament abundă în exemple de sacrificii nesângeroase. Cain aduce sacrificii din roadele pământului (Fac. cap. 4, v. 3), Melchisedec, regele Salemului, îl întâmpină pe Avraam cu un sacrificiu nesângeros de pâine şi vin (Fac. cap. 14, v. 18 si 19).

Sacrificiul de comuniune

În Vechiul Testament există mai multe feluri de sa­crificii de comuniune, cum ar fi : sacrificiul legământului, sacrificiul mielului pascal, sacrificiul de pace etc. Aceste sacrificii ţintesc la întărirea comuniunii între Dumnezeu şi poporul Său, pe de o parte, şi la stabilirea de relaţii bune, de împăcare între membrii aceluiaşi popor, pe de altă parte.

În scrierile profetice şi o parte din psalmi, noţiunea de sacrificiu este prezentată sub o nouă perspectivă, a unei spiritualizări sau interiorizări personale. Accentul este pus pe ofranda personală interioară adusă lui Dumnezeu mai degrabă, decât pe jertfele materiale. Isaia vorbeşte despre dezgustul pe care Dumnezeu îl are faţă de sacrificiile pur exterioare, accentuând totodată asupra punerii în practică a unor exigenţe morale care izvorăsc din dreptatea interioară:  “Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! [...] Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!  Isaia cap 1, v. 11 – 17

• Sacrificiul în creştinism

Jertfa Noului Testament este Fiul lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, legatura dintre preot şi jertfa este aici atât de strânsă încât jertfa este însuşi Jertfitorul. Arhiereul Suprem se aduce pe Sine drept Jertfă. Aceasta constituie cheia înţelesului înalt pe care îl are jertfa în raport cu Dumnezeu.

Prin sacrificiul religios se urmăreşte înlăturarea păcatului şi refacerea spirituală a invidiului. Păcatul fiind o realitate morală, nu poate fi depăşit decât tot printr-o realitate morală. Animalul nu putea face nimic în acest sens. Suferinţa este singura cale spirituală pe care se poate duce lupta cu păcatul, singura forţă ce poate fi opusă păcatului.

În Hristos, durerea şi moartea şi-au schimbat rostul de pedeapsă pentru păcat, deşi El le-a asumat ca urmări ale păcatului. Datorită marii iubiri cu care ne-a iubit (Efes. cap. 2, v. 4), Fiul lui Dumnezeu S-a suit pe Cruce şi de acolo a ridicat Păcatul lumii (Ioan cap. 1, v. 29). Iisus a dorit Crucea ca ascultare faţă de Tatăl. El nu a murit din slăbiciune omenească şi nici într-un mod secret şi retras. El a acceptat moartea de bunăvoie şi răstignirea publică, fiind victima urii.

Jertfa lui Hristos este sfinţitoare, deoarece ea deschide calea spre îndumnezeirea omului. De fapt, Jertfa lui Hristos realizează trei deziderate: să ne atragă în comuniune cu Sine, omorând omul egoist din noi; să ne facă să împărtăşim soarta Lui de fericire şi comuniune cu Tatăl; să îndeplinească dreptatea divină.

• Sacrificiul în islam

În islam întâlnim câteva particularităţi care ne fac să credem că în acestă religie nu se poate vorbi despre un sacri­ficiu propriu-zis. Acest lucru se datorează unor motive atât interne, care ţin de esenţa doctrinară islamică privind pe cel credincios şi relaţia lui cu Allah, cât şi externe, legate de mediul sărăcăcios în care au trăit arabii.

Faţă de Allah, cel credincios nu are nici un fel de drepturi, întreaga creaţie fiind proprietatea sa de jure.

Accentuând mai mult din necesitate asupra supremaţiei şi puterii absolute a lui Allah, Mohomed a ajuns să atribuie originea binelui cât şi a răului lui Allah. Drept aceea Mohamed sugerează că Allah este cel care predestinează pe unii spre mântuire, iar pe alţii spre pierzare : “Pe cine Dumnezeu doreşte să îndrume, El va deschide inima aceluia spre islam; însă pe cel pe care doreşte să-l inducă în eroare, aceluia îi va îngusta pieptul, ca şi cum el ar trebui să urce spre ceruri”.

În acest context al predestinaţiei întreaga viaţă cu adevărat religiosă este aceea de a cunoaşte că “nimic nu va veni asupra noastră decât ceea ce ne-a fost scris de Allah”.

Există în general un fatalism absolut în islam, care reduce la nimic orice încercare sau strădanie omenească spre perfecţiune.

Cu toate că islamul nu favorizează deci ideea de sacrificiu, din motivele menţionate, întâlnim în Coran două situaţii când se face referire directă la sacri­ficiu. Prima este pusă în legătură cu încălcarea jurământului depus faţă de Allah. Cel care şi-a încălcat jurământul trebuie să facă unul din următoarele lucruri: să hrănească 10 săraci cu aceeaşi mâncare cu care îşi hrăneşte propria familie, să le dea îmbrăcăminte sau să elibereze un prizonier. Dacă nu poate duce la îndeplinire nici unul din aceste acte, atunci credinciosul trebuie să postească o perioadă de trei zile. Cea de-a doua referire este pusă în legătură cu uciderea de vânat în timpul pelerinajului. Credinciosul musulman care, aflat în pelerinaj a vânat un ani­mal sau o pasăre, trebuie să jertfească un animal sau o pasăre domestică de egală valoare, pentru a compensa câştigul făcut prin vânătoare. Ca şi în primul caz, cel care a încălcat porunca Coranului trebuie, să hrănească zece persoane, să sacrifice un animal sau să postească.

Pentru evrei, ultima lună a anului a stat sub semnul unei alte sărbători – Hanuka, marcată de pe 4 decembrie. Aceasta a durat opt zile şi a comemorat victoria macabeilor asupra monarhiei seleucide din Siria, care încerca să elenizeze popoarele de sub dominaţia ei.

Marcată de tradiţionala ceremonie a aprinderii celor opt lumânări pentru fiecare dintre zilele sărbătorii, Hanuka a fost şi un prilej de serbări cu cântece şi jocuri, devenind în ultima vreme un substitut al Crăciunului pentru copiii evrei crescuţi într-un mediu creştin. Cât priveşte anul nou, pentru evrei, acesta a început în septembrie.

“În acea perioadă, stăm în Sinagogă şi ne rugăm pentru pacea generală şi pentru bunăstarea Terrei. Nu se fac petreceri. Oricum însă, pe 31 decembrie ne vom bucura alături de oamenii din toată lumea”. dl Pincu Kaiserman, liderul Comunităţii Evreieşti.

Creştinii, începând cu data de 25 decembrie, serbează timp de 3 zile Naşterea Domnului Iisus Hristos (Crăciunul).

Evanghelia dupa Matei cap. 2, v. 1-12

“Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: “Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel”. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.”

Despre cum s-a ajuns la alegerea datei de 25 decembrie pentru a serba această mare sărbătoare creştină, am spus aici!

Pentru comunitatea musulmană, ultimele zile ale lui decembrie, începând cu 20, sunt momente de bucurie. Membrii acesteia comemorează Sărbătoarea Sacrificiului, care durează 4 zile şi vine să aducă aminte de Abraham, care a fost gata să-şi jertfească primul născut, la porunca lui Dumnezeu.

“La Sărbătoarea Sacrificiului se jertfeşte o oaie, o capră, o cămilă, ce are fiecare. Totul este ca animalul să fie fără meteahnă, fără nici o problemă de sănătate. O treime din jertfă se păstrează, iar alte două treimi se dau săracilor. La moscheea din Iaşi nu avem cum sacrifica toţi animale, însă le trimitem bani la cei care nu au şi ei îşi cumpără. În acele zile ne vizităm între noi, stăm la masă şi ne facem cadouri. Copiii primesc de obicei bani, iar pe masă punem ceaiuri, băuturi nonalcoolice şi dulciuri. Mâncăm şi friptură, însă nu porc şi nici din animale care au gheare. De sărbătoarea aceasta fiecare poartă haine noi, pe care le cumpără special ca să se îmbrace acum”. dr. Fawaz El-Agha, reprezentantul comunităţii islamice în Iaşi.

Musulmanii cred că voinţa divină le cere să nu consume băuturi alcoolice şi să nu mănânce carne de porc. Una dintre explicaţiile acestei restricţii este şi faptul că, în majoritatea statelor de religie islamică, este foarte cald, iar consumul de băuturi alcoolice şi de carne grasă ar fi o adevărată problemă pentru sănătate.

“Consumul de alcool nu aduce numai fericire, ci şi lucruri rele. Noi suntem un popor foarte bucuros, nu avem nevoie de băutură alcoolică. Ne întâlnim, mâncăm cât să ne ajungă, participăm la petreceri cu muzică la restaurante şi ne simţim bine aşa. Dacă alţii fac altceva, este modul în care doresc ei să se distreze şi nu-i condamnăm deloc. Moftul pe care noi ni-l permitem este fumatul de narghilea. Tutunul este amestecat cu miere de albine şi cu arome şi este foarte plăcut mirositor.”

Important: De Crăciun serbăm Naşterea Domnului!

Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi cu secolul al V-lea în Est.

Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie odată cu botezul şi primul miracol al lui Iisus (minunea de Cana Galileii, când Iisus a transformat apa în vin). Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Hr. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie.

În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului.

P.S. Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus!

Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie (Buna-Vestire), moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie.

Berbec: Oh, Doamne! Te rog frumos să îmi dai răbdare, căci am mare nevoie de ea. Şi o vreau ACUM!

Taur: Doamne, te rog frumos ajută-mă să învăţ să accept schimbarea în viaţa mea. Dar nu acum, mai lasă-mă să mai aştept un pic.

Gemeni: Doamne, am şi eu o rugăminte. Am o mică întrebare pentru tine, dacă ai timp. Cine eşti? Ce exact eşti? Unde te afli? Căţi sunteţi acolo, eşti unul singur? Nu pot să îmi dau seama.

Rac: Doamne, pentru mine eşti ca un tată. Vreau să mă pot baza pe tine, să îmi dai siguranţă, mai ales acum în momente grele când mama este atât de departe de mine.

Leu: Tatăl nostru al tuturor, cred că eşti mândru să ai un fiu ca mine.

Fecioară: Doamne, fă lumea un loc mai bun şi te rog mult nu repeta greşeala de ultima dată, că uite ce-a ieşit.

Balanţă: Doamne, ştiu că ar trebui să iau deciziile de una singură. Dar, pe de altă parte, tu ce crezi că ar trebui să fac? Astept un sfat din partea ta, un semn, orice.

Scorpion: Doamne, ajută-mă să îmi iert duşmanii, măcar pe cei vechi de 10-15 ani, chiar dacă nenorociţii nu merită.

Săgetător: Oh atotputernicule, atotştiutorule, atotiubitorule, omniprezentule, veşnicule Dumnezeu, te rog încă o dată: ajută-mă să nu mai exagerez.

Capricorn: Doamne, voiam să mă rog, dar am realizat că trebuie să îmi dau seama singură care este soluţia pentru problemele mele şi să mă descurc singură. Mersi oricum!

Vărsător: Bună, Doamne. Unii spun că eşti bărbat. Alţii spun că eşti femeie. Eu spun că fiecare dintre noi este Dumnezeul său, aşa că, de ce să ne rugăm? Hai să petrecem!

Peşti: Dumnezeule atotputernic, în timp ce beau ultimii 50 ml de whisky pentru a-mi îneca durerea şi nefericire, fie ca starea mea de ebrietare să fie pentru onoarea şi gloria ta.

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.

A doua poruncă: Să aştepţi orice.

A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

1. Deschişi la orice, dar nu şi la şliţ.

2. Răi cu proştii, dar şi mai răi cu inteligenţii care joacă benevol rolul de proşti.

3. Lucizi cu orice preţ, chiar dacă vom avea aerul că fluierăm în biserică.

4. Să nu iertăm greşelile noastre sub motiv că au mai fost săvârşite şi de alţii.

5. Să nu luăm autoritatea de moment drept valoare incontestabilă.

6. Să discutăm cu clasicii ca şi cum de-abia ar fi debutat.

7. Să nu-i scărpinăm în coarne pe debutanţi doar pentru meritul debutului.

8. Să ne certăm cu criticii literari când n-au dreptate.

9. Să demolăm bisericuţele literare.

10. Să ne demolăm pe noi înşine când dăm greş.

Decalogul Islamic, supranumit şi Tradiţia lui Mahomed (Muhammad), este, la fel ca şi Cele zece porunci evreieşti din cartea Ieşire cap. 20, v. 2, găsit în Sfintele Scripturi: Coran, 17: 22-39.

Capitolul în care acestea sunt expuse, numărul 17, este intitulat “Copiii lui Israel/ Sura drumului nopţii”. Textul prezintă clar că Dumnezeu “a dat lui Moise Scriptura şi a orânduit-o drept ocârmuire pentru fiii lui Israel” Coran cap.17 v. 2.

Cu toate acestea, Dumnezeu sau Allah, prin mijlocirea Sfântului Arhanghel Gabriel, a arătat o Sfântă Scriptură suplimentară lui Mahomed, care începe a fi redactată în anul 610 d. Hr. şi se încheie cu puţin timp înainte de moartea Profetului. Astfel, nu ar trebui să fie surprinzător faptul că Decalogul în Islam este foarte aproape de Cele zece porunci iudeo-creştine.

Extrase din textele lungi ale Coranului şi aranjate cu un substrat negativ de dragul comparaţiei cu decalogul iudeo-creştin, rezultă Decalogul Islamic:

1. Do NOT set up another god with God.

2. Be good to your parents, look after them with
kindness and love.

3. Give to your relatives what is their due.

4. Do NOT be niggardly, nor so extravagant that
you may later feel reprehensive and constrained.

5. Do NOT abandon your children out of fear of
poverty.

6. Do NOT go near fornication, for it is an
immoral and evil way.

7. Do NOT take a life, which God has forbidden,
except in just cause.

8. Do NOT touch the property of others, except for
bettering it.

9. Do NOT follow that of which you have no
knowledge.

10. Do NOT strut about the land with insolence.