Decalog Urban

Un scriitor creştin american a publicat o “Autobiografie în cinci capitole scurte”. O reproducem:

Capitolul I Mă plimb pe stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Cad în ea. Sunt pierdut … Sunt neputincios. Nu e greşeala mea. Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.

Capitolul II Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Mă fac că n-o văd. Cad în ea din nou. Nu-mi vine să cred că mă aflu din nou în acelaşi loc, dar nu e vina mea. Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.

Capitolul III Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O văd că este acolo. Cu toate acestea cad în ea … este un obicei deja. Ochii îmi sunt deschişi. Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.

Capitolul IV Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O ocolesc.

Capitolul V Mă plimb pe altă stradă.

Prin canonizare, în Biserica Ortodoxă se înţelege înscrierea sau aşezarea cuiva în canonul sau catalogul sfinţilor ca o formă de recunoaştere a sfinţeniei unei persoane de către autoritatea bisericească. Canonizarea nu este o imitare a practicii păgâne antice prin care eroii erau consideraţi zei, ci prin ea Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care au dus o viaţă sfântă, devenind modele pentru creştini şi mijlocitori către Dumnezeu ca unii care au trăit ca şi noi în lume.

În legătură cu condiţiile trecerii în rândul sfinţilor, Biserica Ortodoxă nu a considerat să se impună reguli precise ca în Biserica apuseană, care a stabilit respectarea unor condiţii ce privesc atât trecerea unei perioade de timp, cât şi săvârşirea unui număr obligatoriu de minuni. În Răsărit, canonizarea se făcea fie imediat după trecerea la cele veşnice, prin cultul şi venerarea lor de către cei care i-au cunoscut şi aveau evlavie deosebită faţă de ei, fie după o perioadă de timp de la trecerea lor la Domnul, ca urmare a solicitării credincioşilor şi a maturizării convingerii că aceştia sunt împreună cu sfinţii.

Totuşi, având în vedere numărul mare de canonizări care au avut loc la începutul secolului al XX-lea în Biserica Rusă şi după căderea comunismului şi a URSS şi în celelalte Biserici locale, s-a pus problema stabilirii unor criterii şi proceduri de canonizare, precizându-se felul în care trebuie să se facă canonizarile în Biserica Ortodoxă, de către cine şi când, deoarece nu exista o rânduială precisă, generală şi obligatorie în întreaga Biserică, ci fiecare Biserică locală şi-a însuşit în baza principiilor generale o procedură proprie de proclamare a sfinţilor, fapt pe care îl putem vedea în literatura teologică până în secolul al XX-lea. De aceea, îin cele ce urmează nu vom descrie istoricul canonizarilor şi procesul pe care îl respectă fiecare Biserică atunci când consideră trecerea în diptice a unui erou al ei, ci vom încerca să vedem care sunt regulile pe care le-a urmărit şi pe care trebuie să le urmărească Biserica Ortodoxă în stabilirea unei singure proceduri pentru canonizarea sfinţilor.

Acest act este precedat de o cercetare serioasă a persoanei în cauză, a vieţii, a învăţăturii, a minunilor şi a moaştelor, dacş sunt descoperite, făcută de Biserică sub supravegherea episcopului. Până în secolul al XIX-lea, un rol important în canonizarea sfinţilor îl aveau şi împăraţii bizantini, ţarii ruşi şi domnitorii popoarelor ortodoxe. În acord cu Biserica, ei interveneau pentru generalizarea cinstirii sau chiar pentru canonizarea propriu-zisă a unor sfinţi.

De-a lungul timpului, autoritatea bisericească a fixat câteva criterii după care cineva putea fi trecut în sinaxarul ei: moartea martirică, mucenicia, adică suferinţa pentru Hristos, sfârşirea prin moarte pentru credinţă. Aceasta a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de netăgăduit, cea mai sigură a sfinţeniei.

Alt semn al sfinţeniei a fost mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ameninţări, indiferent dacă aceasta atrăgea moartea sau exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.

Al treilea semn al sfinţeniei a fost dintotdeauna viaţa sfântă, viaţa fără prihană, însoţită de faptele milei trupeşti si ale milei sufleteşti, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă.

Pentru viaţa trăită în acest chip, Dumnezeu preaslăveşte cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul facerii de minuni din această viaţă sau după moarte, săvârşirea minunilor fiind socotită ca al patrulea semn al sfinţeniei.

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost socotit lupta pentru apărarea dreptei credinţe, care trebuie să fie făcută cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei. Astfel, cei care luptă pentru Biserică luptă pentru Hristos, iar prin credinţa lor lucrătoare ei conservă Adevărul mântuitor, devenind binefăcători ai Bisericii.

Pe langa semnele amintite mai este considerat semn al sfinteniei ne-stricăciunea trupului după moarte. Dar, pentru că acest semn să fie dovada sfinţeniei, trebuie să fie însoţit necondiţionat de darul săvârşirii minunilor. Biserica nu a considerat că descoperirea trupului neputrezit este în mod obligatoriu semn al sfinţeniei, deoarece acest lucru poate fi şi dovada unor păcate grele. De aceea, ea a rânduit rugăciuni şi dezlegari pentru cei trecuţi la cele veşnice în spaţiul românesc, pe lângă pomenirile săvârşite la soroacele stabilite de Biserică, s-a obişnuit deshumarea la şapte ani după deces, când se fac dezlegări, mai ales dacă se constată păstrarea rămăşiţelor pământeşti nedescompuse. Pentru a verifica sfinţenia unei persoane, Biserica a rânduit ca atunci când se descoperă rămăşiţe plăcut mirositoare să se facă şi 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu să descopere prin aceasta lucrarea Sa.

Astfel, după cum este consemnat în tradiţia noastră, canonizarea o face Biserica, dar nu singură, ci la iniţiativa credincioşilor. Bisericii îi revine misiunea de a cerceta ca cel ce urmează a fi trecut în rândul sfinţilor să îndeplinească condiţiile stabilite de-a lungul timpului.

Liga Scriitorilor din România a cerut Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, PF Daniel, canonizarea poetului Mihai Eminescu ca sfânt în calendarul ortodox român.

Potrivit reprezentanţilor Ligii, Eminescu merită canonizat din mai multe motive, printre care se numără şi faptul că din cele 46 de volume cu aproximativ 14.000 de file scrise de poet şi aflate la Academia Română “razbate spiritul naţional-ortodox”.

“Mihai Eminescu se trage dintr-o familie ortodoxă, caminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, provenea dintr-o familie de ţărani români-ortodocşi din nordul Moldovei şi Raluca Eminovici, mama poetului, născută Jurascu, era ortodoxă”, se arată în scrisoarea trimisă Patriarhului Daniel.

De asemenea, Liga Scriitorilor din Romania a precizat că Mihai Eminescu a urmat, între anii 1858-1860, şcoala primară Naţional Hauptschule (Şcoală Primară Ortodoxă Orientală) din Cernauţi şi că, în poeziile şi articolele de presă, în căutari ştiinţifice şi studii filosofice, “Eminescu reaminteşte, mereu, de prima imagine văzută la naşterea sa, un Hristos blând şi iubitor, luminat la chip de o lumină de candelă”.

“Mihai Eminescu a scris multe poezii cu temă religioasă şi a introdus în literatura noastră limba literară, care şi-a găsit sălaş şi în Biserica Ortodoxă Română. În întreaga operă a poetului descoperim fibra morală şi religioasă a neamului nostru, iar poetul naţional a devenit simbolul spiritualităţii româneşti în sânul căreia se află ca stâlp al românismului Biserica Ortodoxă Română”, se arată în scrisoarea adresată PF Daniel.

via stirileprotv.ro

Potrivit cu planul creaţiunii, Dumnezeu a predestinat pe toţi oamenii la fericirea cea veşnică (Matei 25. 34; I Cor. 2, 9; Evrei 11. 16) însă nu necondiţionat, ci condiţionat şi anume, ca fiecare om să lucreze conştient şi liber cu harul dat lui în chip gratis, conform cu legea Domnului, fiindcă El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la conştiinţa adevărului (I Tim. 2,4; II Tini. 1,9; I Petru l, 5). Cei ce întrebuinţează rău voinţa lor şi nu voiesc să colaboreze cu harul şi legile Domnului, se predestinează singuri la osânda dreptăţii dumnezeieşti, care a fost gătit diavolilor şi îngerilor lui (Matei 25,46; I Tes. 5, 9).

“Mult înrăiţii eretici zic, că Dumnezeu predestinează pe unii la slavă şi osândeşte pe alţii, fără a ţine seama de faptele celor predestinaţi şi osândiţi, însă această afirmaţie este o nelegiuire … Dumnezeu nu răpeşte facultatea de a voi sau a nu voi, de a asculta sau de a nu asculta de Dânsul … El nu are nici o legătură cu faptele cele rele ale omului, ci El voieşte deopotrivă mântuirea tuturor fiindcă ştim că la El nu este părtinire (Rom. 2, II). Mărturisim că toţi cei ce s-au făcut vase ale pierzării, prin voinţa lor înrăită şi inima lor nepocăită, pe bună dreptate cad la osândă. Niciodată să nu zicem că Dumnezeu este cauza osândirii veşnice, El, care arată că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7) … Pe cei ce învaţă astfel îi declarăm că sunt mai răi decât cei vestiţi în nelegiuire, şi-i supunem anatemei veşnice”.  Pavăză Ortodoxă, Dec. III.

Adam was but human – this explains it all. He did not want the apple for the apple’s sake, he wanted it only because it was forbidden. The mistake was in not forbidding the serpent; then he would have eaten the serpent.

-Mark Twain-

Când ne gândim la primii oameni (Adam şi Eva), este imposibil să nu ne vină în minte povestea cu muşcatul mărului de către ce doi, asta după ce fuseseră ispitiţi de şarpe!

Şi avem în minte imaginile ce apar constant în media … Eva muşcând din măr, apoi dându-i şi lui Adam!

Foarte puţini sunt cei ce au citit Biblia, iar din aceia şi mai puţini sunt cei ce au fost atenţi la ce au citit! Nicăieri în Sfânta Scriptură nu este pomenit fructul “măr” ca fiind fructul oprit şi din cauza căruia au fost izgoniţi din Rai.

sursa: Biblia Ortodoxă

Facere cap. 2 versetul 8 – 9:

Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.

Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Facere cap. 3 versetul 1 – 6:

Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”

Iar femeia a zis către şarpe: “Roade din pomii raiului putem să mâncăm;

Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”

Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri!

Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.

Când a apărut specificat fructul? De ce tocmai mărul? Nici măcar nu era un fruct întâlnit în zona “poporului ales”, adică a evreilor?

Dacă ştie cineva cine este cel ce a venit cu această inovaţie, îl rog să lase un comment, că-s tare curios!

Gottfried Leibniz era credincios în felul său. Pentru el posibilitatea de a scrie toate numerele cu ajutorul simbolurilor “0″ şi “1″, adică în sistemului binar, constituie demonstraţia matematică a creaţiei lumii din nimic, Dumnezeu fiind “1″, iar nimicul “0″!

Vrând să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, Dante se rătăceşte într-o pădure unde îl înconjurau o panteră, un leu şi o lupoaică. Însă o umbră îi vine în ajutor, poetul Virgiliu, trimis de Beatrice, iubita celui dintâi, şi care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.

Împreună coboară prin cele nouă cercuri concentrice, fiecare corespunzând unui păcat săvârşit de personaje istorice ale epocii sau persoane dispreţuite de Dante şi unei pedepse descrisă în ordine crescătoare.

Pe poarta de intrare se află inscripţia deja celebră: “Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate” ( Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi), în vestibul îi găsim pe indiferenţi şi laşi, alături de Papa Celestin al V-lea, aceştia sunt damnaţi să fie înţepaţi de muşte şi viespi la infinit şi să calce pe un covor de viemi.

Primul cerc aparţine celor virtuoşi, dar care au trăit înainte de Hristos şi nu au fost botezaţi, îi vedem aici pe: Homer, Horaţiu, Ovidius, Marco Lucano, Aristotel, Socrate, Platon, Euclide, Ptolemeu, Avicena, Galenus şi Hipocrate care sunt etern frustraţi de a se bucura de faţa lui Dumnezeu.

Urmează necumpătaţii, cu cercul al doilea în care se găsesc cei ce iubesc luxul, impudicii şi cei morţi din cauza dragostei. Sunt păziţi de Minos, care hotărăşte şi locul în care îşi vor ispăşi pedepsele: Cleopatra, Semiramida, Elena din Troia, Tristan, Paolo şi Francesca da Rimini, aceştia fiind osândiţi să fie purtaţi de vânt pe malurile abisului.

În al treilea cerc întâlnim gurmanzii reprezentaţi printr-un concetăţean al lui Dante şi care sunt sub paza lui Cerber, ei sunt întinşi în noroi sub ploaie, la infinit. Urmează cercul avarilor şi al risipitorilor, păzit de Plutus, zeul grec al bunăstării, unde pedeapsa consta în a împinge o stâncă imensă la nesfârşit.

Al cincilea cerc, Styxul, este cercul destinat colericilor şi melancolicilor care sunt condamnaţi să se muşte între ei sau să fie înecaţi în noroi sub paza lui Phlegyas.

Urmează cetatea Dite, unde intrarea se dovedeşte dificilă, demonii, Meduza şi Furiile păzind cu străşnicie zidurile cetăţii, în schimb un mesager divin le va deschide poarta.

Al şaselea cerc este cel în care întâlnim ereticii, printre care şi Papa Anastase II susţinătorul arianismului.

Al şaptelea cerc este cel al violenţilor, acest cerc e împărţit în trei:

1. Există partea violenţilor contra semenilor, unde ucigaşii sunt chinuiţi de săgeţile a trei centauri (Pholus, Nessus şi Chiron) şi fierţi într-o mare de sânge.

2. Apoi cea a violenţilor contra lor înşişi, sinucigaşii, aceştia sunt transformaţi în arbori din care harpiile şi câinii negri muşcă cu nesaţ, printre aceştia se află şi Pierre des Vignes, Jacques de Saint-André.

3. La urmă se găsesc cei ce au comis violenţe împotriva lui Dumnezeu sau a firii: blasfemiatorii, printre care Capaneus cel fulgerat de Zeus. În acest cerc plouă cu foc, sufletele sunt imobilizate în nisip sau aleargă fără oprire.Tot aici găsim şi intelectuali ca Brunetto Latini (filosof şi orator) conselier şi mentor al lui Dante. Urmează sodomiţii printre care Guido Guerra, demnitar cunoscut în epoca lui Dante. Cu ajutorul unei funii reuşesc să fugă printr-un puţ înaintea de sosirea monstrului Geryon reprezentantul fraudei.

Următoarea oprire din al şaptelea cerc este cea în faţa uşuraticilor. Apoi se intră în al optulea cerc al mincinoşilor împărţit în 10 văi:

1. seducătorii unde îi întâlnim pe Iason şi pe Caccianemicom, un bolognez care a fost plătit să-i seducă sora.
2. linguşitorii printre care un alt cunoscut al lui Dante: Alessio Intermini de Lucques
3. simoniacii reprezentaţi prin Simon Magul şi Papa Nicolae al III-lea
4. vrăjitorii şi prezicătorii printre care Tiresias şi fiica sa
5. este locul celor ce iau şi dau mită
6. aparţine ipocriţilor reprezentaţi de Caiafa, judecătorul lui Hristos
7. hoţii printre care şi Vanni Fucci sufocat la infinit de şerpi
8. îi întâlneşte pe Ulise şi Diomede în locul destinat celor ce dau sfaturi
proaste
9. este pentru cei care învrăjbesc oamenii între ei, aceştia sunt toţi cu membre lipsă şi/sau bucăţi de corp tăiate, aici apare Mosca cel care a pornit numeroase războaie în Florenţa
10.
a) alchimiştii printre care Griffolino şi Capocchio,
b) falsificatorii şi şarlatanii
– prefăcătorii ca Gianni Schicchi
– falsificatorii de bani ca Maestrul Adam
– mincinoşi ca Simon şi Putifar

Între cel de-al optulea şi cel de-al nouălea cerc se întâlnesc cu giganţi, iar Antaeus îi ajută să intre în al nouălea cerc.

Al nouălea cerc se întinde peste apele îngheţate ale Cocytus-ului, şi este cercul trădătorilor: trădători de oraş, de părinţi, ai gazdelor, ai binefăcătorilor. Aici îl întâlnim şi pe Lucifer îngropat în gheaţă până la piept, are trei capete, unul roşu de mânie, altul livid de neputiinţă şi altul negru de ignoranţă cele trei capete îi mestecă la infinit pe Iuda, Brutus şi Cassius.

-va urma-